Fast-food quantic sau despre smerenie
A da un sfat cuiva care nu ți-l cere este ca și cum i-ai spune direct că e mai prost decât tine. Observ această meteahnă la colegii și studenții mei și, uneori (din păcate) și la mine. Desigur, este îmbucurător avântul cu care noile științe cuantice penetrează trend-ul, precum și popularitatea cursurilor pe care le predau. Dar invitația pe care o fac (aproape) la fiecare curs este: “vă rog să nu salvați lumea imediat de cum ajungeți acasă. Începeți cu voi.”
Pe vremea când eram mai mic și mă apucasem de creștinism, un sport destul de plăcut până la apariția inevitabilă a experților mântuitori, mi se tot repeta treaba cu smerenia. Evident, eu eram posesorul de lipsă de smerenie, în timp ce licențiații din jur, cititori în sufletul meu și mântuitori part-time, aveau en-gross. Din fericire, sunt fătat având în dotare o armă imbatabilă: mă plictisesc foarte repede. Astfel că joaca de-a “eu sunt smerit și tu nu” s-a terminat într-o zi, când mi-am luat jucăriile și am plecat în viață.
După ce am dat, entuziasmat, cu nasul de științele care apăreau ca muștele la grătar în România, m-am mirat foarte tare de lipsa de interes a prietenilor mei. Auzi la ei, culmea nesimțirii: după ce că nu le creștea libidoul la aflarea veștilor mele spirituale nici nu se aruncau să practice sau să încerce. Tristețe mare pe capul meu; un cap foarte important și deștept, de altfel.
După vreo douăj’de ani de lucru cu mine, mi-am dat seama că a te arunca în sufletul omului cu sfaturi “te învăț eu cum să-ți trăiești viața” e agresiune pură. O mai practic și azi, din păcate (e greu să scap de meteahna că sunt mult mai deștept decât ceilalți), dar am rărit-o masiv de atunci. Și mi-am impus atitudinea sănătoasă, pe care o observ și la colegii mei din diferite bresle, pe care îi admir și îi respect: e un “stai dracului în banca ta”. Prefer să discut despre bere sau ce-a mai apărut pe Facebook decât să mă arunc cu sfaturi cuantice în inima omului.
Această calitate numită smerenie (cred eu, nu cunosc definiția patriarhiei) este un ceva nemăsurabil, o chestie care se poate defini, eventual prin “îmi dau seama că știu că nu știu totul”. Sau o autenticitate în a predica ceea ce tu deja ai înțeles, testat, practicat. Adică asimilat, digerat, integrat. Altfel, e vorbă goală sau prozelitism ieftin. Și pute rău.
Și apoi vii la Jean și îl întrebi “de ce ceilați nu mă ascultă când le vorbesc, sau fug de mine?”. Pentru că nu ești autentic: este evident faptul că tu nu ai integrat ceea ce le explici lor. Dacă viața ta e practic praf, nu poți povesti despre minuni și magie în 3 minute și 10 afirmații. Adică fast-food quantic. Papă tu, mai bine.