salată şi colesterol
Ca-n orice instituţie dominată de musulmani, sau aflată într-un cadru Islamic (e.g. firma unde lucrez), şi aici exista o încăpere specială, dedicată rugăciunii.
Situându-se pe culoarul ce desparte doua corpuri de clădire în care mai mereu am treabă, vrând-nevrând (mai mult vrând) am tras şi eu cu ochiul. Camera este frumos aranjată, cu covoare “persane” pe jos, curăţică, şi având chiar o mică bibliotecă cu cărţi. Religioase, presupun. La intrare – obligatoriu, toata lumea se descalţă; apoi există o mică baie unde dânşii se spală pe picioare, abia după care se intră în camera cu pricina.
Obiceiul spălatului picioarelor fiind, şi el, obligatoriu, făcând parte dintr-un ritual străvechi, nu se pune problema mirosului neplacut în incapere; dar afară, pe culoarul de trecere, evident că trazneşte ca-n grajd. Dar asta e: suportăm. Grăbim un pic pasul şi trece. E obiceiul lor, si-l respectăm. Mai ales că e mulţi.
De câteva ori, însă, am tras o privire şi la ce se-ntampla înăuntru. Foarte rar am vazut pe cineva să se roage cu adevărat. Restul stateau pe jos, citind, sau – şi aici vroiam sa ajung – dormind. Da, dormind! Se doarme acolo ca-n tranşee, când nu atacă nimeni: din şi în orice pozitie. N-au nicio treaba baieţii. Şi când te gandesti că sunt obligati sa se roage de 5 ori pe zi!
Am sa merg şi eu acasa, să-i spun lu’ popa de la mine din sat să pună nişte paturi în biserică. Adică ce, numai la ei? Că aşa mă ia un somn câteodată pe la mijlocul slujbei…
*
Ca un mic addendum pentru neiniţiati, aşa cum spuneam mai sus, în job-description-ul fiecărui musulman există obligativitatea ca de 5 ori pe zi să se meargă la rugăciune. Cum asta era aproximativ cunoscut fiecăruia dintre noi, vă voi spune ceea ce nu ştiaţi: dupa fiecare rugaciune este, de asemenea, obligatoriu, ca musulmanul să-şi cinsteasca nevasta. În felul în care numai noi, bărbaţii, suntem capabili să ne cinstim femeile.
Ceea ce vă urez şi dumneavoastră.
*
Printre curiozităţile lui Emori se numără şi cele culinare. Am avut un dialog interesant cu el, la terminarea mesei de prânz pe care astăzi am servit-o, amândoi, la birou.
– Ion San, tu mănânci chestie de-asta, cum îi zice…
Ma uit la el în farfurie, printre resturi, şi-i completez:
– …hamburger… Nu, nu-mi place şi nu mănânc.
– Aşa, aşa… hamburger! (se strâmbă) neeee… nici eu… nu-mi place niciun fel de carne tocată. Nu-nţeleg! Stupid, neee…Apoi se uită la mine în farfurie şi mă-ntreabă:
– Dar tu, cu carnea, cum stai?
– Eu nu prea mănânc carne. Adică, mai deloc. Doar când merg la un grătar, cu prietenii, mai consum… altfel, doar peşte.
– Si salată, salată mănânci?
– Da, zic, mănânc foarte multă salata, lactate, fructe…
– Aha, zice. Ştii, eu mă uit la oameni cum arată, apoi incerc niste clasificări în funcţie de regimul alimentar. Uite, spre exemplu eu cred că cei care mănâncă multă carne sunt mai slabi decat cei care mănânca vegetale.
– Nu cred, Emori-San… poate doar daca mănâncă din asta mai albă, fără grăsimi… altfel, e obligatioru sa se-ngraşe…
– Neee… Sigur, tu eşti o exceptie, şi de-aia mă mir… dar, în general, cei care mănânca vegetale sunt foarte mari… Graşi! Am si-o teorie aici…
– Care? sunt extrem de curios.
– Simplu: vaca. Uită-te la ea: mănâncă toata ziua numai iarbă şi ai vazut ce imensă e?
Aşa este: e cât o vacă.
Am tăcut umil şi introspectiv. Mi-e şi frică să mă mai ating de salata asta din farfurie, să nu mă fac cât un bou.