Team-building la Feteşti [a doua zi]
Ferească sfântu’ să treci pe la Inginerie a doua zi dupa un chef la Feteşti. Zici ca ai nimerit in secţia de reanimare a Spitalului de Urgenţă, dupa feţele de femei gravide ale inginerilor, sau în fabrica de alcool etilic, după miros. Se caută cu disperare un ness, un algocalmin, un paracetamol, un orice… Şi şuruburi ar mânca dacă ar ştii că le trece. Mărin e înfipt în scaun şi jură că nici la cafea nu merge dacă nu-l transportă cineva, Cipi are o mână la frunte şi cu alta se ţine de masă iar Costi, cu nişte ochi roşii de zici că a sudat toată noaptea se gândeşte serios dacă merită efortul să se ducă până la budă sau mai bine să aştepte învierea. Jianu manifestă un flux continuu de radiaţii către monitorul său, cu care are o relaţie intimă, după intensitatea privirii; îţi dai seama că e terminat doar după faptul ca priveşte prea fix, ochii-i sunt prea roşii, iar monitorul nu este pornit.
Moxu e în picioare, în poziţie fixă, cu mâinile în buzunare, verde ca prazul. Un praz în bătaia vântului, că şi el se clatină.
Galu e sincer cu el însuşi şi cu pământul, încercând să focalizeze una din dalele de gresie de pe hol. Oricare. După ce nu reuşeşte, se duce la Jean în birou şi se aşază răscrăcărat pe unul din scaune, cu mîinile date pe spate, în aşteptarea momentului salvator când se pleacă la cafea.
Jean e ca de obicei super fresh la prima oră (la el funcţionează altfel sinusoidele; îl apucă oboseala pe la 9 – 10; până atunci zici că-i titirez). Intră comme d”habittude – gata să rupă uşa – la ai lui, în Inginerie, şi-i salută pe toţi, observându-le atent starea de spirit, cu eternul şi revigorantul:
– Bună seara!
Mai nasol e pentru băieţii de la producţie, ce-şi primesc nessul împreună cu duşul rece la Cristi în birou, care – nazist cum e – nici nu-i pasă de starea deprimantă a inginerilor lui, împărţindu-le sarcini cu voioşie. Cristi zici că n-are mamă, n-are tată, e eventual făcut de o mătuşă dacă nu cumva e clonat, iar la el activitatea începe la 7.30 fix şi se termină când o da Dumnezeu, sau când decide el:
– Aline, comenzile alea de materiale o să treacă anul până le faci; Cezar, îl iei pe Liviu şi-mi termini odată conexiunile la jebeurile din DCS; Tatiku faci azi ţeava la LT-urile alea două, la cota 93, că m-a sunat Santini; Floakă, tamburul ăla de 630-3 îl predai la magazie; câţi metri de cablu mai tragi azi?
Băieţii îl privesc tumefiaţi, se fac că pricep, încearcă să spună cât mai puţine, apoi năvălesc în curte şi dau ordine la maiştri şi şefii de echipă.
Apoi, toată lumea, valea la cafea. E un adevărat exod de ingineri către chişcurile salvatoare; după feţele lor zici că-i retragerea napoleoniană din Rusia. Fiecare are metoda lui de revenire. Floakă e adeptul căderii de potasiu, drept pentru care mănăncă o banană şi bea un iaurt. Alin şi Tatiku sunt fun-club Fanta, iar ceilalţi au fiecare lichidul lor care-i drege. Peste toate se suprapune revigoranta cafea, amanta inginerilor din fiecare dimineaţă.
Orice război are, totuşi, şi unele victime: sunt cei care nu au reuşit să ajungă la serviciu. Şi care vor veni a doua zi cu tot felul de scuze medicale inutile.
Nepotu este printre ei. E ardelean, nou-venit pe şantier, şi e la prima lui mare beţie. Botezul etilic. S-a trezit dimineaţa, cu capul cât catedrala de vis-a-vis, a făcut câteva mişcări cu un efort echivalent mutării a două continente, şi-aadus apoi aminte de plimbările cu patul de astă-noapte, şi – spăşit nevoie mare – a plecat la farmacie.
Auzise el că există un medicament minune pentru hang-over, dar nu mai ştia cum se cheamă; aşa că s-a hotărât s-o-ntrebe pe farmacistă. Dar cum să facă – îi era ruşine de murea – cum să-i spună aleia pur şi simplu că s-a-mbătat? Îşi ia inima-n dinţi şi-ncepe:
– Sărumâna.
– Să creşti mare.
– Aveţi, nu vă supăraţi, ăăă… ştiţi… pastile din acelea, de a doua zi?
Farmacista îl priveşte pe sub ochelari, îl vede că s-a-nroşit tot, şi-i răspunde amabilă, dornică să-l ajute pe sărmanul băiat:
– Da, sigur. Pofteşte. Şi scoate din raft 2 pastile:
– Uite, asta se ia la maxim 12 ore, iar cealaltă după 48 de ore.
Nepotu o priveşte mirat, vrea să fie sigur că a înţeles, şi se gândeşte „ce 12 ore… că iţi trece si fără dupa 12 ore, în situaţiile cele mai fericite”. Ii spune, totuşi, farmacistei:
– Păi, doamnă, după 12 ore îmi trece şi fără pastilă… Şi continuă: iar aia la 48 h ce rost mai are?
Farmacista rămâne mască, se înroşeşte, şi-l întreabă:
– Ce sa vă treacă???
Nepotu-şi dă seama că acolo se vorbeşte despre altceva, şi-i răspunde, depăşit de situaţie:
– Păi… mahmureala. Nu sunt pastile de mahmureală?
– Nu, domnule!!! Astea-s pastile contraceptive, în caz că a rămas doamna însărcinată!