Team-building la Feteşti
Team building: un proces gândit să îmbunătăţească relaţiile si raporturile dintre membrii unui grup pentru depăşirea barierelor în atingerea obiectivelor comune.
Cu mult timp înainte ca americanii sau alţi capitalişti ce n-au auzit în viaţa lor de prune să plagieze acest concept, la Energo se desfăşurau regulat sesiuni de team building, având ca principal obiectiv depăşirea barierelor emoţionale, culturale şi psihologice între angajaţi. Uneori aveau loc şi depăşirea barierelor cosmice sau a vitezei luminii, în caz de zaibărul lui Costi.
– Jane, bagă-mi repede 2 beri, că făcui focul! Floakă penetrează prin uşa de la balcon, cu o furculiţă uriaşă în mână, plin de fum.
– O ţuică nu vrei? îl întreabă Jean, cotrobăind în navetă.
– Băi Jeane, ascultă-mă pe mine, că ştiu eu când se ia ţuica… Acum bem bere.
Floakă e recunoscut internaţional pentru performanţele sale în materie de malţ şi hamei; când era mic a băut sodă caustică şi şi-a făcut praf esofagul, iar în prezent compensează cu bere. A dovedit până acum – după propriile-i calcule – cca 3 vagoane, şi este spaima, visul şi dorinţa producătorilor de pretutindeni. Momentan îşi făcea antrenamentul cu Alin, pe balcon, preparând grătarul.
– Hai cu berile alea odată şi zi-le la fete să aducă platoul că e gata jarul. Şi bă nene, fi amabil, nu-mi dai tu mie sfaturi cum să beau, că nu te pricepi. Lasă-i pe profesionişti.
Este chef. Monstru, ca de obicei. Cu hărmălaie, cu grătar, cu treimea vin-bere-ţuică, cu Tudor Gheorghe şi cu ingineri. Este pe la mijlocul săptămânii, pentru că în week-end mulţi pleacă acasă şi n-are nici un farmec, aşa că nu prea se dau petreceri Sâmbăta sau Duminica. Cel mult Vineri.
La început, chefurile se ţineau la etajul 4, la Costi şi Ancuţa, care puneau la bătaie sufrageria, şi-ncepeau cu cadourile-surpriză pentru sărbătoritul folosit ca pretext şi se terminau cu inevitabila intervenţie a vecinilor de jos, exasperaţi şi depăşiţi de amploarea evenimentului. Blocul aparţinea Energo, firmei unde lucrau băieţii, şi acolo locuiau toţi angajaţii şantierului: de la muncitori până la Ingineri.
Acesta este şi motivul pentru care la scandal nu venea vecinul, ci vecina: bărbat-său stătea în capul scării şi-i dădea – foarte curajos – indicaţii (n-avea tupeu să vină el să facă scandal – la chef erau adunaţi toţi şefii şantierului). Cred că acei vecini au fost singurii din firmă care-şi doreau cu adevărat ca centrala să se termine odată, să scape de stress şi de petrecerile inginerilor. Dialogul oricum se termina cu Cezar, procurorul-general, înfipt în pragul uşii “ia ziceti, doamna, care-i problema? Vă deranjăm? Culcati-va-n alta parte”). Apoi, de prin 2004/2005, locaţia s-a mutat mai jos, la etajul 1, în apartamentul Gal – Nepotu – Moxu – Jianu, devenit discotecă, restaurant şi casă de oaspeţi, până la sfârşit.
Cheful începe liniştit. Fiecare vine pe rând, salută gazda, îşi ia cuminte o berică şi se aşează pe pătuţul de campanie din sufragerie, transformat în canapea. Se discută problemele curente ale şantierului, ultima bârfă, se fac mişto-uri între compartimente. Privindu-i, nimeni n-ar putea să prevadă urgia ce se va declanşa peste puţin timp, când se va fi gătat grătarul şi prima navetă.
După ce apare şi Jean (care e responsabil cu aberaţiile de cadouri) şi se dă “darul” la sărbătorit, deja Costi e călare pe calculator şi pregăteşte play-listul. Ultimul răcnet în Billboard: Petrică Mâţu Stoian, Enceanu, Niculina Stoican şi – normal – Tudor Gheorghe, care nu se-ascultă pe sărite, ci piesă cu piesă, câte un album-două deodată. Spre disperarea lui Cezar, Cipi şi a celorlalţi (puţini) non-olteni din grup.
Apar şi Floakă cu Stanciu de pe balcon, platourile cu fripturi sunt gata, se umplu la repezeală stomacele. Apoi se termină berea care-a supravieţuit preludiului şi toţi o dau pe zaibăr.
Incepe.
In mijlocul sufrageriei, chiuind, Costi – Floakă – Jianu pornesc morişca sârbei. Olteneşti. Altceva nu se dansează. Pe şantier vii cu prostii în cap, hip-hop, cultură muzicală – toate inutile aici – şi pleci expert în sârba oltenească. Se bagă, pe rând, şi ceilalţi. Jean deja e calificat, în drum spre profesionism, aşa că se învârte şi el turbionar cu elita oltenească.
Ţuţu şi Dorel beau, râd şi joacă de sting. Ei trăiesc cu impresia că se va termina băutura şi îi prinde sfârşitul lumii nepiliţi. Tatiku, Alin, Cezar sunt mai liniştiţi. După ce şi-au umplut burţile, se-nfig în faţa televizorului şi dau pe teletext, la pariuri sportive. Şi-acolo rămân. Floakă alimentează non-stop, pentru că aşa i-a recomandat cineva. Nu mai ştie cine. Probabil că tot el. Jianu s-a-mpuşcat din start, dar va rămâne în picioare până dimineaţă. Moxu la fel şi râde non-stop. Doar Nepotu e mai rezervat, însă va avea o surpriză. Uşor, cu metodă, cu presiuni psihologice, îl vor îmbăta oltenii până va ajunge să râdă singur pe budă, cu uşa deschisă. Apoi, târziu, după ce-şi va fi vărsat şi maţele, va face greşeala să se întindă puţin. Ca două MIG-uri au apărut Jean şi Ţuţu, l-au luat cu tot cu pat şi-au început să-l plimbe. Gratis, că le e simpatic. Apoi l-au răsturnat pe balcon, că e răcoare şi-i trece greaţa mai bine. Nepotu râde, dar va vedea el dimineaţă, la trezire…
Momentul de vârf al evenimentului este dat de Jean, care cere un pic de linişte în hărmălaia generală. Băieţii se opresc, râd, şi toate privirile focalizează pe acel loc din bucătărie unde Jean se chinuie să se urce, în picioare, pe un scaun. Probabil că urmează un speach, gândesc unii, alţii îl iau la mişto „ce, mă, iar ne bagi în şedinţă?” (Jean e vestit pentru şedinţele pe care le ţine la serviciu), iar alţii îl ajută să urce. Totul se lămureşte când acesta declamă singurul adevăr din acea seară:
– Băăă!, concluzionând imperial: Sunt beat!
Şi se dă jos în aplauze. Cheful este un succes.
După ce au rămas în picioare doar veteranii războaielor etilice (fetele au plecat demult la culcare; la fel şi cei mai puţin “antrenaţi”), fiecare îşi găseşte câte o ocupaţie. Ţuţu cântă (de fapt urlă) prin toată casa “Şi mă iubeşte femeile…”, urmărindu-l pe Cipi ca să-l pupe. Floakă şi Jianu stau şi joacă şah, după ce s-au certat jumătate de oră care-i mai tare:
– Băăă! adu şahu ăla odată, sa-ţi arăt cum se joacă…n-auziţi mă? aduceţi şahu ăla, că dacă nu…
– Dacă nu, ce? …îi replică sobru Galu, care-i chibiţează balansându-se.
– Eh, dacă nu… nu-l aduceţi, na!.
Sunt rupţi amândoi, dar nu contează: este întotdeauna cineva acolo să ţină de bucătărie când începe să se-nvârtă.
Cătălin, ajutat de Jean şi Liviu – în conspiraţie cu ceilalţi, care dau de şase, îi potrivesc ceasurile lui Cipi (de la mobil, din casă şi de la televizor) cu o oră înainte. Îl vom vedea a doua zi dimineaţă pe Cipi, la ora şase fix, neştiind de ce-i e aşa de somn şi de ce este atât de întuneric afară, proaspăt spălat, îmbrăcat, ieşind pe balcon, gata de plecare la serviciu, nedumerit că nu este nimeni pe stradă …
Târziu, în noapte, rupând vraja dialogului incoerent dintre Jean şi Alin din bucătărie, se aude – de undeva de afară, din alt apartament, din alt bloc, din altă galaxie – vocea suavă a unui muncitor care probabil se plictisise de dezbaterile alcoolice ale băieţilor, urlând tabagic:
– Bă, inginerilor, io nu pot să mă culc da’ pe voi vă doare-n cur, că mâine staţi şi dormiţi până la 12, în birouri.
Cortina cade. Team buildingul reuşise.
[Cernavoda, 15 Noiembrie 2006]