Toate panzele sus!
M-am plimbat intr-o dimineata pe strazile din centrul Madridului pentru a casca gura la ambuteiaje.
– Ba, tata, e aglomeratie dimineata in Madrid, imi explicase Tatiku.
Vroiam sa verific. Imi pare rau pentru amigos, dar ei nu cunoaste un ambuteiaj real. Ei nu stie cum se face 1 ora dimineata, din Drumul Taberei pana la Eroilor. In Madrid, in plina aglomeratie urbana, daca astepti un semafor, e mult.
*
Trebuia sa plec in Franta. Aveam avion de dimineata; ma sfatuiesc cu Tatiku (am zis ca imi urmez prostia pana la capat), primesc acelasi raspuns ca intotdeauna:
– Lasa, bai, tata, ca ajungi tu; iei metroul si in maxim 40 minute esti in avion!
L-am ascultat (nu am sa ma vindec si nici sa ma satur in a-i asculta, fascinat, tampeniile) si m-am trezit la ora indicata de el, ne-am baut cafeaua, el – relaxat, eu – avand sentimentul ca ceva e in neregula dar nestiind ce anume. Plec.
La metrou m-am incurcat, bine-nteles, intai ca am intrat aiurea, apoi ca am luat primul tren in directie opusa… Dupa ce m-am agitat pe sub pamant vreo ora, ajung in fine la statia Aeropuerto T1, ma dau jos, alerg ca un libelul, dau sa ies: surpriza! Trebuie sa mai platesc 1 Euro. Ca se ies. Nu platesc, nu ies! Problema nu a fost socul cultural (ca trebuie sa platesc la iesire), ci faptul ca nu aveam o moneda de un Euro la mine. Vad acolo “tarjetas”, imi bag cardul – mi-l respinge. Il bag p-alalalt – mi-l respinge si pe dansul. Ma mai joc nervos de-a bagatul si scosul cateva minute, transpir, schimb automatul de bilete, aceesi schema, bag-scot-imi bag-imi scot-nimic, ma uit disperat in jur, nu vad niciun ajutor, vreun angajat metrorex, ceva cu sapca, por favor! Aveam bancnote; cea mai mica era de 50 de euro, care in Spania este foarte mare, ma uit pe aparatul acela, scria mare, frumos, si in spaniola: aparatul nu primeste bancnote mai mari de 20 Euro decat pentru abonamente. Cum nu ardeam de dorinta de a-mi lua un abonament pentru Madrid, ca taman ce trebuia sa decolez in Franta (operatiune in care nu mai credeam, mai erau 30 minute, avionul pleca iar eu eram la metrou jucandu-ma cu un automat de bilete), nu-mi folosesc, deci, banconota.
Imi era rusine sa cersesc. Ma uitam plangacios la toti aia care veneau, se uitau la mine, bagau un Euro, scoteau biletul si treceau. Da-mi, ba, nene, si mie, ca suntem 11 acasa! Si mai e si Tatiku! Ii priveam intens, le transmiteam mental faptul ca am nevoie de marunt, nu tinea! In metroul madrilean nu functioneaza nicio tehnica de paranormal.
Cateodata in viata este bine sa pari si suspect; cum bodoganeam si ma certam eu cu tomberonul ala automat, care nu-mi dadea bilet, apare in sfarsit un nene cu sapca, de pe cealalta parte a barierelor de trecere, care-mi face un semn de “care-i treaba?”. Transpir din nou explicandu-i in spaniola (eu nu vorbesc aceasta limba) ce vreau sa fac, imi explica in spaniola (eu nu vorbesc, in continuare, aceasta limba) ca daca nu am tarjeta de productie banca espanola nu merge, scot bancnota de 50 de euro, mi-o ia, dispare, eu astept, sunt in continuare dincolo de bariera, ma gandesc cata dreptate are Tatiku atunci cand imi spune ca sunt o vaca, astept, apare, imi da schimbat, bag, scot biletul, ies, o tai.
Am prins avionul, pana la urma. Dar am si acuma, pentru orice situatie de risc, o moneda de un Euro in fiecare buzunar. Si in pijama am una, si-n halatul de baie, si langa sulul de hartie igienica din buda mea, de la hotel: daca nu mai pot sa ies fara un euro de acolo? Lasa, tata, sa fie!
*
Asa cum spuneam, in Spania, 50 de euro este mult.
– Cu hartii de 100 si 200 Euro umbla numai mafiotii rusi pe-aici, ma informeaza Tatiku, razand.
Eu aveam numai astfel de hartii la mine. Ma simteam foarte vinovat. In fiecare bar in care am intrat, mi s-a explicat elegant ca perdona, senor, da’ nu primim hartii de-o suta. Degeaba m-am enervat. In seara aia a platit Tatiku tot (era una din cele 3 zile din an cand are bani).
In supermarket aveam senzatia ca mai e putin si ma aresteaza cineva, asa suspect se uitau la mine, in timp ce scoteam, tremurand, ca sa platesc, vinovata hartie verde. O luau, se uitau la mine, o scanau, iar se uitau la mine, Tatiku radea ca vaca, mi se dadea restul, plecam bucuros: ma simteam in legalitate cu marunt la mine.
Entonces, daca planificati excursii in Spania, e bine sa luati in considerare:
– aveti la voi monezi de 1 Euro
– daca platiti cu card-ul, ti se cere buletinul: e bine sa-l ai si pe-asta
– in metrou si alte institutii publice nu-ti primeste nimeni cardul decat daca este emis de vreo banca Spaniola
– schimbati banii, nu umblati cu hartii de 100 ca riscati sa ramaneti nemancati daca aia nu au scanner in carciuma
– aveti la voi monezi de 1 Euro (poate nu m-ati auzit de prima data).
Daca mai aveti intrebari, sunati-l pe Tatiku. Va va explica farte clar, si pe intelesul fiecaruia, ca lasa, ba, tata, nu-ti face tu probleme, ca ne descurcam noi. Si asa este!
*
Am calatorit, in prima zi, pe ruta Belfort – Zurich – Madrid – baut o bere cu Tatiku (evident).
Prima imbarcare: Zurich.
Inainte de plecare, baietii de la GE, francezii, au fost foarte generosi: s-au gandit ca daca tot plec la 14.000 km, sa-mi dea si niste scule la mine. Mi-au dat o valiza, cantarind 40 kilograme, in care mai erau 3 valize mai mici si alte obiecte. Mama mi-ar fi dat sandwichuri si haine, astia mi-au dat truse de scule, multimetre, osciloscop, cabluri. Deh: ce-i trebuie omului, cand pleaca departe.
La aeroportul din Zurich, nu am avut initial probleme. M-am inrolat la business, am predat animalele, nu a fost nicio problema, intru, trec de controale, shopping, duty-free, lounge; cand ajung la terminal sa ma imbarc, vad un nene mare cu sapca si cu geamantanul meu de scule. Politia de vama, evident. Ma duc la el nene, fii amabil, ca astea-s ale mele. Zambeste fericit (pe mine sunt foarte fericiti oamenii sa ma vada, mai ales in ultimul timp) si ma invita sa mergem la el. Merg la el, ca la mine nu se putea, imi pune geamantanul pe o masa de autopsie si imi zice: deschide-l! Scot cheitele, il deschid, scot valizele dinauntru, caut alte cheite, le deschid si pe-alea, dupa care incep cursul tehnic.
– Asta ce e? Ii explic ce este, cum functioneaza si la ce se foloseste un multimetru. Zambeste fericit.
– – Dar asta? Ii explic ce este, cum functioneaza si la ce se foloseste un clamp-metru digital.
– Oooo! E din ce in ce mai bucuros. Eee, dar asta? (credea ca m-a incuiat). Ii explic ce este, cum functioneaza si la ce foloseste un osciloscop.
Era ca un copil sub pomul de iarna, iar eu eram Mos Craciun de la General Electric. A fost dificil cand am ajuns la valiza cu scule, care are trei compartimente, si in fiecare sunt foarte multe instrumente. Cand deschid ultimul etaj al papornitei, nenea cu sapca se transfigureaza, privirea ii devine fixa, pune mana pe ciocan, il scoate, mi-l arata, eu ma sperii, racneste triumfator:
– Asta e!
– Ce? Ciocanul?
– Asta e, da! Asta nu iesea la scanner! Uite, aici… imi arata o poza color, cu mazgalituri din care nu inteleg nimic, si pune degetul pe un patrat negru: uite, aici ne aparea noua ca ai un pistol; vezi tragaciul?Poc, poc! Ma uit la el cum ma impusca cu ciocanul, oftez si inteleg: ciocanul meu (da, am ciocan la mine, nu stiu de ce mi l-au pus aclo, dar il am) aparuse pe scaner ca o arma foarte periculoasa.
Mi-a dat drumul. Tot zborul m-am foit in patul meu de la business, gandindu-ma ca mai am de trecut prin 2 aeroporturi, pana sa ajung… si dupa 1 luna va trebui sa ma intorc…
*
La Madrid nu m-au arestat, am baut chiar cateva beri printr-un cartier aiurea cu Tatiku, m-am urcat in avion, Iberia Airlines, am zburat 13 ore, am traversat Atlanticul si Ecuatorul, si-am ajuns la Buenos Aires.
Asteptam, desigur, continuarea episodului cu bagajele si cu ciocanul periculos. (Sunt pregatit, de altfel: in ultimul timp, dimineata, in loc de gimnastica uzuala, ma intind pe jos, imi pun mainile la ceafa, ma intreb cum ma cheama si ce caut acolo, iar apoi imi citesc drepturile). Stau o ora la coada la control pasapoarte, mi se pune viza de turist: 3 luni, ok, imi ridic bagajele de pe banda rulanta, trec sa ies:
– Va rog sa treceti geamantanele prin scanner. Gata, zic, aici incepe.
Aia nu vorbeau bine engleza, de fapt nu vorbeau deloc, dar eu stiam ce am de facut: deschid tot, scot toate echipamentele vinovate, explic ce e cu ele. Am fost foarte surprins de faptul ca a durat foarte putn. Am pus totul la loc, aia mi-au zambit, mi-au facut o foaie de hartie si m-au invitat sa plec:
– Si valiza cu scule?
– Ramane in vama!
– ?
– Este necesar un import temporar, de care trebuie sa se ocupe firma la care lucrati.
– Macar multimetrul si cablul de calculator!
– Mai ales cablul de calculator: va trebuie autorizatie speciala pentru asa ceva.
Eram obosit. Mai aveam un avion de luat, si asta dintr-un alt aeroport din Buenos Aires, un fel de Baneasa de-al nostru, pentru curse domestice. I-am lasat omului sacosa cu jucariile electronice si m-am carat. Curios, dar m-a lasat sa plec – surpriza! – cu valiza de scule continand ciocanul buclucas. Sa crape de ciuda politistul din Zurich. Am ciocan, ba, am ciocan!
*
Sosesc, dupa aproape 36 de ore de calatorie, pe data de 20 Noiembrie, la orele 21:00, in Comodoro Rivadavia, Provincia Chubut, Patagonia. Patagonia, frate: acolo unde numai Pierre Vaillant, Jean Constantin si cu mine au mai ajuns.
La hotel, ma asteptau colegii de santier, sa ma ia la masa. Echipa GE de aici e formata dntr-un argentinian (seful de santier), un mexican, o peruanca, un chillian, si eu. “Los Latinos”. De-ai nostri, frate. Lumea era foarte relaxata: seful de santier s-a asezat zambind, a comandat un vin (Ion, tu bei vin?… calule, mananci ovaz) si, dupa incercarile mele sovailenice de a-l trage de limba despre situatia de pe santier, programul de lucru, etc, mi-a retezat-o scurt:
– Ion, este week-end. Discutam Luni chestia asta.
Bine, dar era Vineri! De cand sunt pe santiere, Sambata se lucreaza! Eu venisem montat pe sculat cu noaptea-n cap, muncit pe branci, rupt santieru-n doua… Primul soc.
In prima zi, nu am mers la lucru, pentru ca trebuia sa fac cursurile de protectia muncii/driving/prim ajutor/mediu inconjurator, dupa care sa dau examen (operatiune care se executa in oras, in Comodoro). Fara examen, nu intri. Bun. Dau examenul si restul zilei ma plimb prin oras.
Seara, dupa ce sunt felicitat ca am promovat si, deci, admis pe listele de acces in santier, sunt informat ca le mai trebuie grupa sanguina, ca sa mi se elibereze legitimatia.
– A plus, le comunic.
– Ooo, nu: trebuie sa mergi la clinica, sa ti se elibereze hartie.
Am mers, dar la ora aia toate clinicile erau inchise, pentru ca in Argentina nu se imbolnaveste nimeni dupa 19 :30. Mi-au zis sa vin a doua zi, la 8, ca nu e nicio problema.
M-am dus.
Asa cum am mai spus, eu nu vorbesc limba spaniola. Ei bine, nici ei engleza. Sigur, am incercat si altceva, dar la clinicile de hematologie din Patagonia nu se vorbeste nici franceza si nici romana. Se pare ca au inteles ce vreau, ca m-au dus unde trebuie. Acolo fiecare pacient sanguin venea, isi lua un numar de ordine, dupa care era strigat inauntru. Am vrut si eu sa-mi iau un numar, dar domnisoara de la globulele rosii nu m-a lasat, facandu-mi semn ca nu e cazul. Am stat inistit vreo ora, dupa care m-au dus intr-o camera echipata ca dupa razboi, 3×3 m, cu doua paturi in care se aflau intinsi doi insi din care se extragea sau se baga sange. Eu am fost al treilea, nu mai era paturi, deci m-au pus pe scaun. Ma simteam ca Ecaterina Teodoroiu. A venit tanti cu vata, cu un ac (ala era sigilat, da, eram fericit), l-a desigilat, l-a asezat pe masa de lemn, dupa ce a dat la o parte niste caiete (nu mai eram asa fericit), a pus si vata acolo, a mai dat un telefon, mi-a dat cu spirt, m-a intepat, mi-a luat sange, mi-a pus vata la deget (dupa ce inainte o asezase iar pe masa), si-n cinci minute aveam hartiuta cu: numele meu, A plus, si o stampila.
Acea tanti nu a purtat in timpul acestor operatii, vreo pereche de manusi chirurgicale.
*
Aici e pace: santierul se afla la 125 km de oras, kilometri impartiti in doua: 100 pe sosea si 25 prin camp, pentru ca toata chestia e o exploatare petroliera, rascracarata pe cateva sute de km patrati. Facem doua ore ida, doua ore vuelta, opt ore stam la munca.
Daca se munceste… Ieri dimineata, ajungem la baraca, telefon: e greva! Nu se lucreaza. Ne facem de lucru cateva ore prin birou, la un moment dat cade si Internetul. Explicatia era simpla: e nor, si cand e nor satelitul nu razbate. Asa e in Argentina, au astia niste nori de rezista la tot felul de chestii. Dupa-masa, iar telefon: nu mai e greva! Ole! Ne imbracam, dam sa iesim, telefon: stati asa, ca ne-am razgandit: iar e greva!
Mi se spune, calm, ca pe-aici asa e: saptamanal, astia au o greva. Daca avem noroc, greva se declaneaza inainte de a ajunge noi la serviciu, se blocheaza drumurile, tu te intorci frumos la hotel si e bine. Daca le vine ideea mai tarziu, stai toata ziua in santier.
Ma rog: oricum nu aveam ce face, pentru ca nu aveam sculele la mine: eu ma uitam la panoul de excitatie, el se uita la mine. Cu ciocanul nu aveam ce-i face.
*
Carciumile de aici au boala Madridului: toate, dar absolut toate, deschid cel mai devreme la 20:30. Daca ti se face foame mai devreme, e treaba ta, si nu problema lor: in fond, daca tu esti bolnav si vrei sa mananci pana la ora aia, te duci la spital, frate, nu la restaurant!
Motivul este simplu, mi-am dat eu seama, dupa experientele petrecute aici : restaurantele deschid dupa ce au inchis clinicile !
*
Cred ca exista o lege in Argentina care spune ca nu ai voie sa circuli daca masina nu ti-e lovita in cel putin doua locuri. A doua lege care cred ca exista este aceea ca nu poti avea masina mai noua de 10 ani (decat daca e pocnita, ma rog, chestie care compenseaza tineretea).
In fata hotelului meu se parcheza. Operatiunea e simpla: vine ala, vede un loc liber, intre doua masini, nu calculeaza nimic, isi ia avant, da sa intre, isi da seama ca nu are loc, dar isi face… Usor, cu grija, fara zgomot, (oricum si masina din spate si cea din fata sunt deja pocnite), da-te tu mai incolo, asa, las’ ca de-aci o potrivesc io cu mana, poc-poc-poc si a intrat ! Ma si miram, uitandu-ma in prima zi cat de perfect sunt parcate masinile: spatiul este de maxim 5, hai: 10 cm intre ele. Oare cum or iesi? Pai, la fel: poc-poc-poc si-a plecat! Ole!
De altfel, soferul care ne duce cu duba la santier, Gonzalo, in timp ce conduce este total acaparat de discutia cu pasagerul din dreapta lui, pe care-l soarbe din priviri. Eu stau in spate si ma uit la cea mai apropiata modalitate de evacuare, in timp ce spatele camionului din fata se apropie cald de noi. Pe autostrada, oricum, se circula bara la bara, pentru a-l convinge pe cel din fata sa mearga mai repede. Chiar daca el nu poate.
Ieri, la plecarea din santier, Gonzalo m-a intrebat: Ion, tu bei? Crezand ca intrebarea are conotatii culturale, sau religioase, raspund grabit: da:sigur ca beau! Hei, vin din Romania: ne-am nascut cu alcoolul in sange! Nu asta era sensul intrebarii… A scos o sticla de Fernet, pe care o avea alaturi, pe bancheta, si m-a servit din paharul lui, scuzandu-se:
– Eu beau cu cola, ca e cam amara!
Sa repetam: Gonzalo este soferul.
Dar, altfel, au un simt civic foarte dezvoltat. Spre exemplu, cand m-am urcat prima data in masina, mi s-a spus sa-mi pun centura de siguranta. Intreb, obisnuit ca la noi:
– E politie, nu?
– Aaaaa! Nu, mai! N-are nicio treaba politia: pe-aici nu te opreste nimeni. Asa, pentru siguranta ta.
Acum stiu de ce.
*
Ricardo, colegul mexican, (Viva Mexico cabrones!) mi-a spus, in prima zi:
– Ion, ai grija! Astia nu se uita! Trec si gata!
Din cauza aceasta, nici nu s-au mai obosit sa traseze treceri de pietoni sau semafoarele aferente: cand vrei sa treci, te uiti si tu la semaforul pentru masini si, dupa ce-i astepti politicos pe cei care vin din stanga cu masina, treci cu toata gloata. Ca sa fii pieton in Comodoro iti trebuie carnet de conducere.
*
Mi s-a recomandat unde sa mananc (evident, dupa 20:30):
– Restaurant La Tradicion, trei strazi de aici.
Merg, si dau de locatie. Cum dau de ea? Foarte simplu: exista o pancarta foarte mare, pe care se afla reprezentata o tipa bine, intinsa in pat, privind lasciv (dar traditional) trecatorii, cu o sticla de Coca Cola (traditionala) in mana.
Un amanunt care nu se cunoaste in istorie este acela ca acum 500 ani, cand primii spanioli au debarcat pe aceste meleaguri, au fost intampinati de bastinasi cu bucurie si cu traditionalele sticle de Coca-Cola la jumate. Cum spaniolii aveau vin la sticle de trei sferturi, este evident cine a iesit castigator. Dar traditia se respecta in continuare.
(dar se mananca foarte bine acolo, acuma pe bune).