Ultimul tango la Feteşti
Primul a apărut Jean. Floakă aştepta tacut, fumând la fereastră, în eterna locaţie de „nebunii & petreceri”, marca Energo: etajul 1, zbuciumatul domiciliu de veselă amintire al lui Jianu, Galu, Moxu şi Nepotu, actualmente ocupat doar de ultimii doi. Pe masă, ţuica, pălinca, şi nelipsitele platouri cu brânză, măsline şi salam. În frigider era bere pentru toată lumea.
– Noroc, domnu’ inginer, şi să-ţi meargă bine pe unde te duci!
Jean îl pupă pe Floaka, trase un gât de palincă şi-şi continuă ideea:
– Bă, ‘tu-i mama ei de treabă, am avut un nod în gât tot drumul până aici. Unde-n pana mea pleci şi tu? Ce mă fac eu fără tine? Cu cine mai dezvolt eu filozofii nucleare?
– Las’, bă, Jeane că ne vedem la Reactorul 3… când o fi! îl consolă Floakă, perfect neconvingator.
*
Plecarea lui Jianu de pe şantier, cu două luni în urmă, fusese privită ca o chestie exotică. Se lăsase cu şuturi în cur, tras de urechi şi clasicul chef monstru – ca pe vremuri, cu cadouri-surpriză, biberoane, pamperşi, trusă de scule şi o cască galbenă pe care s-a semnat toată lumea. Au urmat apoi: Galu – detaşat pe un şantier la Cluj şi, după aceea, Ţuţu, care-şi găsise de lucru la Slatina, mai aproape de casă. Fiecare avusese parte, bine-nţeles, de petrecerea lui de adio, cu cadouri-tricouri-tangouri, însă pe un ton descrescător, din ce în ce mai moderat, devenit chiar trist în cele din urmă. În mod absolut natural fiecare simţea că şantierul e pe sfârşite, şi că existau doar două variante: ori să-şi găsească de lucru în altă parte, ori să fie detaşaţi de firmă cine ştie unde, la mama naibii. In ambele situaţii, aşteptarea era deprimantă.
Acum, venise rândul lui Floakă: pleca şi el ca şi Ţuţu la Slatina, unde avea să-nceapă lucrul peste câteva zile. Şantierul – mama, tata şi casa lor timp de atâţia ani de zile, locul în care se legaseră atâtea prietenii şi se formaseră ca ingineri şi ca oameni, se apropia de un final predictibil, dorit, dar în acelaşi timp extrem de nedorit: Unitatea 2 Cernavodă se construise. Primii Megawaţi urmau să iasă „pe ţeavă”, iar primii ingineri urmau să plece.
*
– Ne vedem pe naiba! continuă Jean. Când or începe ăştia Unităţile trei şi patru vom fi deja bătrâni, cu neveste, cu funcţii, cu burtă şi fără nici un chef de haiducie. Vei renunţa tu la avantajele de baştan de Craiova ca sa vii aici pe malu’ gârlii, să te vezi cu nen’tu Jean si s-o puneţi de înc-un reactor!
Jean era deja la al treilea pahar de palincă, hotărât să-şi înece rapid nostalgia şi să chefuiasca. După al patrulea pahar îşi dădu seama că nu va reuşi în veci, asa că se opri şi se-apucă de mâncat.
În următoarele două ore sosiră şi ceilalţi – Costi cu Ancuţa, Alin, Cipi, Tatiku, Mărin, Eli şi Cătălin. Se dădu cadoul – evident, un elixir bărbătesc pentru mărirea potenţei şi o felicitare c-un maimuţoi pervers, iar apoi se puseră toţi pe băut şi – mai ales – pe depănat amintiri.
*
Cu nici 8 luni în urmă, toată trupa Energo – în formaţie completă – sărbătorea, cu mult scandal hidroalcoolic, la Predeal, zilele de naştere ale lui Jean şi Galu, într-o vilă inchiriată special pentru ei. Pe vremea aia nimeni nu se gândea la ce-o să fie, şantierul mergea ca un furnal iar singura grijă pentru ziua de mâine era „noi pe cine mai sărbătorim, că de băut este?”. A urmat apoi, la 3 luni distanţă, cheful monstru din Vama Veche, cu toţi inginerii strânşi grămadă la deschiderea sezonului de mare.
Dar acum… până şi muzica era dată mai încet, de dansat nu mai avea chef nimeni, lumea începea să plece la culcare mai devreme… Parcă înăuntrul fiecăruia se rupea ceva, parcă o trompetă suna disonant pentru toată lumea „Deşteptarea: e stingerea!”.
Şantierul, început acum 5 ani cu o gaşcă de puradei nebuni, se terminase.
Jean mai stă la un ultim pahar de vorbă cu Constantin, care-şi reţine cu greu o lacrimă izvorâtă parcă direct din inima lui mare de oltean:
– Deh… om vedea noi ce-o mai fi. Cum o vrea Dumnezeu. Hai să ne culcăm.
Era abia zece jumătate, ora la care pe vremuri inginerii începeau să se adune pentru a-ncepe petrecerea.
[Cernavoda, 4 Octombrie 2006]