– Și ce: când mi-e, în sfârșit, cald, tu vrei să cobor?
Afară sunt – 17 grade; Florin și cu subsemnatul ne întoarcem, după o zi de șantier, acasă.
Totul începe și se sfârșește cu drumul dintre birou și parcare – nu avem voie cu mașinile în șantier, așa că trebuie să mergem pe jos cam 1 kilometru. Dimineața ieși din mașina caldă și ajungi într-un birou cald; seara, însă, după kilometrul ăla care echivalează cu o zi de iarnă în România, ajungi la Loganul tău și mai înghețat decât tine, și spui prima rugăciune pe ziua respectivă: Doamne! A pornit!
Băi, una peste alta, neam de neamu´ lui Dacia n-a visat să ajungă la Cercul Polar pe timp de iarnă… Iar faptul că pornește, pentru mine echivalează cu Mărăști-Mărășești-Oituz. Chestia cu încălzitul devine secundară; dacă în lunile trecute ne făceam programul care stă-n dreapta și doarme, acum mă bat cu Florin care conduce. Adică cine se încălzește.
Am calculat, și timpul mediu de încălzire la interior este de cca 25 minute. După acest interval, eu îmi dau căciula jos, Florin declară că nu mai coboară, geamurile se dezaburesc iar noi ne dăm seama pe unde suntem.
*
Este prima dată în viața mea când port izmene; și spun asta cu toată bărbăția din mine, care a rămas intactă în urma acestei blânde perechi de ițari de care râde toată lumea.
La minus șaptesprezece, cu vânt, pe malul Mării Baltice, am trăit pentru prima dată senzația de timpan congelat (nu aveam căciulă, în primele zile, căci mă simțeam bărbat). Serios: când am ajuns la mașină, am început să aud bubuieli în cap, însoțite de dureri destul de groaznice. Am dedus eu că trebuie să fie timpanul, în faza de degivrare…
*
L-a-ntrebat un neamț, azi-dimineață, pe Florin, de ce conduce așa de tare și depășește.
– Te-am recunoscut!
Olteanu i-a replicat, simplu:
– Și-atunci cum de-ai ajuns înaintea noastră la serviciu?
– Nu se poate! Ți-am recunoscut Logan-ul!
Așa cum pentru restul Europei, a fi român egal a fi țigan, în mod particular, pentru acest neamț, primul român ieșit în cale este ăla care l-a depășit cu Loganul azi-dimneață.
Vă e ciudă, băă, că se vând bine, aia e! Wurst cu VW-ul vostru!
Plus că eu condusei azi-dimineață, în timp ce Florin dormea sub un maldăr de căciuli și geci.
*
În Finlanda e obligatoriu, începând cu luna Noiembrie, să se monteze cauciucuri de iarnă. Adică niște cauciucuri de vară cu ținte metalice.
În urma acestor ținte, viteza de croazieră în stare de neebrietate a Loganului a scăzut cu 20 km/h. Pe timp de vânt, e riscant să depășești 80 km/h, dacă nu vrei să te simți de parc-ai fi personajul principal din Lambada.
Băi, dar pornește? Pornește!
*
Am mers, acum 2 săptămâni, spre Helsinki. Prima mare greșeală, în timpul primei mari căderi de zăpadă din Finlanda. Pe GPS totul arăta bine: 240 km de autostradă… hă-hă-hă: în trei ore, care-i prostul care n-ajunge? Eu… Pentru că pe teren, situația e mai oblică, ba chiar perpendiculară, în funcție de direcția vântului. Am plecat la 4.30 dimineață, și era să pierd avionul, care era la 9.30…
A fost prima dată când am fost umilit în Logan, depășit de toate janghinele alea de Volvo, nevoit să mă refugiez cuminte, sub 80 km/oră, lângă banda de urgență…
Ceea ce vreau să povestesc e altceva; mă apropiam cuminte de Helsinki, zăpadă, viscol, pâr-pâr-pâr, în fine, când văd în zare lumini galben-portocalii-albastre ca la nebuni. Belea, îmi zic, după ce că-s întârziat, un ditamai accidentul pe autostradă îmi lipsea. Coloana încetinește, luminile se apropie, niște băieți din filmele americane cu pompieri dirijau circulația… trecem, ușor, pe lânga marele accident, mă uit: erau doi care se pupaseră oleacă; unul avea un far spart și altul spoilerul deranjat.
Am numărat așa: două mașini de poliție, două salvări, o mașină de pompieri și un echipaj de descarcerare. Ăștia, de fapt, blocau șoseaua. Armata mai lipsea de la manifestație, cu niște tancuri și o baterie anti-rachetă, să nu-i atace turcii când le repară ălora farurile… Și-n plus, luminile alea, fratele meu: nu s-a găsit încă chinezul care să facă o instalație de pom mai mișto ca a finlandezilor, de pe salvări!
Pe scurt, ăștia când vin – vin, frate… La cursul de protecție civilă, aici, pe șantier, ne-au rugat frumos: nu sunați la 112! vă rugăm notați numărul de urgență al centralei, că altfel iar vin elicopterele!
A sunat unu, odata, la 112, să semnaleze nu știu ce foc în instalație, foc care a fost stins foarte repede cu un extinctor… Și au venit elicopterele de Helsinki, pompierii din Rauma și un echipaj de televiziune, că, cică, incendiu la centrala nucleară…