Santier

  • Urmareste si vrajile de pe...

Capra

Data: September 28, 2008 Autor: vrajitoarea Almanahe: Santier 2

- Ingineria: Jean.

- Auzi, mami, voi măsuraţi ţeava în mililitri?

Pauză.

- Alo, Jean? Mai eşti?

- Pe mă-ta; sigur că mai sunt… cum să măsurăm ţeava în mililitri?!?

- Ba pe mă-ta, că-i mai grasă. Tu n-auzi c-aşa scrie aici?

- Vin acu’.

Închide. Se ridică, iese de la Inginerie, străbate vâjâind coridorul ce desparte (sau uneşte) cele două compartimente, a doua uşă, Contabilitate, intră:

- Te mânâncă! Ce vrei?

- Uite, Jeane, aici: pozat ţeavă doi ţoli jumate, cantitate 57, unitate de măsură: mililitri. Mî-lî. Inginerii tăi dragi de la producţie au scris asta. Cum adică au montat 57 mililitri??

- Metri liniari, capro! Offf… Mă doare inima…

- Las’ că-ţi trece… pe tine mereu te doare inima când auzi de problemele mele. Păi şi nu puteaţi să scrieţi şi voi simplu, metri, ?

- Nu! Se foloseşte ml, metri liniari, pentru a nu se confunda cu mp, metri pătraţi, sau mc,metri cubi.

- Ce deştept eşti tu, măi…!

- Şi am şi muşchi!

- Oh, daaa! (Jean îi face concurenţă lui Tatiku pentru reclame la biscuiţi)

- Şi mai am şi altceva…

- Ai, mamă, ai… las că aia vedem diseară…

- Vino-ncoa să te pup.

- Nu!… Jeane!…(fugind prin birou) ştii că mă enervează să mă pupi aici… şi taman ce mi-am dat cu ruj.

- Tocmai de-aia! Jean o prinde, o pupă şi-o lasă fără ruj, ca de obicei: delicios!

- Măgarule!

- Capro!

- Mă-ta!

- Mă-ta! Acum plec, că am treabă şi nu stau să visez mililitri, ca alţii.

Un capsator zboară şi se izbeşte de uşa pe care tocmai Jean o-nchide în viteză. Pe partea cealaltă, din fericire: ştie că nu e de glumit cu Capra.

*

S-au cunoscut în August 2003. Jean era deja de un an jumate pe şantier, iar ea, o tătăroaică proaspăt absolventă de facultate ce venise să-şi facă formele de angajare la Energo.

Jean taman ce picase din instalaţie, şi, în drum spre biroul lui Cristi, se proţăpise în holul central al firmei, certându-se sau dând indicaţii unui maistru ce se nimerise pe-acolo. Văzând noua apariţie din secretariat, exageră puţin tonul explicaţiilor tehnice, ridicând vocea şi încercând, de asemenea, să peioreze cât mai elevat cu putinţă. Ea ridică privirea din hârtii, văzu ţanţoşul inginer cu cască albă pe cap, gândi hmm… încă un cocoş fudul, sau altceva ce nu vom afla niciodata, şi-şi văzu mai departe de completat formularele pentru angajare.

Primul care-l luă în primire fu Stanciu:

- Prospături.

- Ce prospături?

- N-o văzuşi pe-aia nouă, de veni azi?

- Care, mă, bruneta de era-n secretariat? Păi ce, se angajează la noi?

- Aha, aia, da.. vine la Contabilitate. E bunicică, o studiai io. I se văd şi chiloţii prin pantaloni, ştii, c-aşa se poartă…

- Chiloţii nu i-am văzut, că stătea jos. Care-i treaba, de unde e?

- Las că aflu eu… oricum, cred că mă bag pe ea.

- Bagă-te, râse Jean. Succes!

Seara, la bârfa de terminare-a programului, Stanciu începu comentariile:

- …şi-auzi la ea, mă, ce goange are-n cap: ştii, vorbeam, la ţigare, despre ieşit în oraş, fete, băieţi, prietenii, alea.. şi ştii ce-mi zice?

- Ă?

- Auzi, că pe ea dac-o scoate prietenul în oraş, se aşteaptă să plătească el tot… văleeeu, mamăle, ce bătaie i-aş trage eu… mai vezi tu atunci ieşit în oraş! Să stea acas’, la cratiţă!

- Să-nţeleg că nu te mai bagi pe ea…

- Cu fiţele-astea-n cap? Nooo… Păi ce, muiere de-asta-mi trebuie mie? La mine ori e albă, ori neagră…

- Şi-asta-i tătăroiacă, râde Jean.

Personal, s-au prezentat unul altuia peste câteva zile, în birou, la Inginerie:

- Salut. Ne-am mai văzut pe-afară, la ţigare.

Pe vremea aceea Jean fuma: era stresat, avea mult de muncă şi devenea poet.

- Jean. Da, ştiu, eşti la Contabilitate…

- Exact. Auzi, am auzit că tu le cam ştii pe toate pe-aici, şi ajuţi pe toată lumea… nu-mi explici şi mie, că uite, am un raport de făcut…

*

S-au tot curtat vreo lună de zile, fără să aibe curajul să-şi zică ceva. Narcis avea prieten, un turc din Constanţa, pe care nu-l iubea la modul neapărat, dar era turc şi la ei tradiţia cere ca fata să umble cu unul cu puţa tăiată şi care teoretic merge la moschee. Altfel face familia scandal. De dragul liniştei, evită împerecherile eterogene.

Se apropia unul din chefurile pe care şeful Ingineriei şi Director Adjunct în perioada aceea, Popescu, le organiza undeva pe deal, la “Salcâmi”. Jean se ocupa de liste, adunat bani etc… Tataroaica era plecată la Constanţa, cu nu ştiu ce treabă. Aşa că Jean, într-un moment de inspiraţie cum numai în zilele de glorioase gafe le are, se apucă să-i dea un mesaj. În loc să-i scrie ca omul, simplu “vii mâine seară la chef?” dezvolta un text laborios, din care nici el nu înţelegea mare lucru, care se încheia cu “deci mâine seara mai pleci pe undeva, sau te păstrezi doar pentru mine?”

A doua zi, de dimineaţă, capra îl cheamă pe Jean la raport:

- Măi, dobitocule…

- ?

- Cum îţi vin ţie ideile astea creţe? Ai inspiraţii?

- Păi?

- Nici un păi! Cum te-apuci tu să-mi scrii mesaje cu te păstrezi doar pentru mine, când ştii că am prieten?

- Păi mesajul ţi l-am trimis ţie, nu lui!

- Păi da, dar el l-a citit!

- Şi tu l-ai lăsat?!?? Cum să-ţi citească altcineva corespondenţa?

Tataroaica se mai înmoaie un pic:

- Păi duceam gunoiul, telefonul era în geantă, el era curios, a auzit tonul de mesaj…

- Păi ce, ăla e bou? Nu ştie să citească? N-a văzut că mesajul e scris la mişto?

- Ăla nu e bou, e turc… şi e gelos… şi n-a-nţeles nimic… şi-n plus, cred că şi bănuieşte ceva…

Jean se uită fix la tataroaica, face o pauză, apoi şerpuieşte o concluzie:

- Bănuieşte ceva… Iar acest ceva, în accepţiunea Dvs, stimată domnişoară, înseamnă că ar fi…

- Nu înseamnă nimic! Ţi-am spus că între noi nu poate fi nimic: tu eşti creştin, eu musulmancă… nu merge… până la urmă o să cadă…

- Zici tu.

- Nu: ştiu eu!

Jean obosi:

- Auzi, capro, uite care e chestia: pe mine nu mă interesează chestia cu religia, cu turcii, tătarii şi obiceiurile voastre. Un singur lucru mă deranjează: că ai prieten. Iar eu chestii din astea nu fac.

- Ce chestii?

- Să umblu cu cineva care are pe altcineva. Nu mi se pare corect faţă de ăla, oricât de prost sau de dobitoc o fi… e o treabă aşa, bărbătească, deşi nu pare… îl respect pe ălălalt. Tu trebuie să iei hotărârea: dacă vrei să fii cu mine, te desparţi de individ şi gata. Altfel, nu.

- Foarte bine! Atunci, hotărârea e luată: rămân cu turcul meu.

- Excelent! Jean se întoarse, trânti uşa şi plecă nervos la Feteşti, cu băieţii, să-şi verse nervii cu ţuică de la Stanciu.

A doua zi, după cheful de la Salcâmi, se sărutau.

- Ce, vrei, măi, mamă, de la mine? Tu nu-nţelegi că nu se poate?

- Da, bine… mai vedem noi. Tu deocamdată, începând din acest moment eşti cu mine şi-ţi iei rămas bun de la turc. După aia vedem noi dacă se poate sau nu.

*

S-a putut.

Sigur, vreun an de zile părinţii ei ştiau că ea are un prieten fain, frumos şi turc la Constanţa, în timp ce Jean este un simplu coleg de serviciu, cu care mai face socializing. Sau se făceau că ştiau.

Chestia asta avea o parte frumoasă: se simţeau ca-n liceu. Întâlniri incognito, pupături pe ascuns, prin scările blocurilor, de-abia aşteptau concediul ca să meargă, în sfârşit, împreună undeva…

- Pe bune dacă înţeleg înclinaţia asta a voastră pentru turci. Parcă erai foarte mândră de neamul tău, că tătarii-s cei mai deştepţi… la cât de inteligenţi sunteţi, tocmai cu turcii vă luaţi?

- Păi au două calităţi turcii ăştia: sunt proşti şi cu bani. Tătari găsim mai greu. Ne mai corcim şi cu români, dar e musai să aibe bani. Dacă-s bogaţi şi au stare socială calumea, e OK: tace şi familia din gură. Altfel, te reneagă.

*

Erau fericiţi: treburile mergeau bine, lumea era a lor…S-au gândit să deschidă şi o afacere. Prima shawormeria care a funcţionat vreodată în Cernavoda a fost a lor…

Le-a mers binişor până au intrat copiii în vacanţă. Apoi din ce în ce mai greu, lui Jean îi pierise cheful, că venea foarte obosit de la serviciu… Până la urmă au închis-o.

*

Într-o zi, Jean intră furtunos în birou la Contabilitate. Avea nu ştiu ce treabă cu un raport de lucru, şi până la urmă a ajuns să se ia la harţă cu capra, ca de obicei. Ajunseră să vorbească despre tupeu şi bărbăţie. Lui Jean îi sare muştarul:

- Tupeu? Hai tupeu, na: acum te sui în maşină cu mine, depunem actele şi te iau de nevastă. Ai curaj?

Capra se blocă o clipă, apoi, descumpănită, se gândi şi-i spuse:

- Astăzi e Vineri… primăria e închisă.

- Că ştii tu…

- Că ştiu eu, da: doar duc lunar situaţia cu impozitele firmei acolo. Ar trebui să ştiu nu?

- Norocul tău… iar scăpaşi… Las’ că-ntr-o zi te cer eu direct de la mă-ta… de n-o face tot neamul tău infarct, să vezi atunci…

*

- M-am interesat: ca să te însori cu mine nu e suficient să treci la islam, trebuie să te tai la puţă. Musai!

- Ei, atunci să fiţi sănătoşi! M-aţi pierdut de client: eu la puţă nu mă tai, să fie clar!

*

S-au despărţit, după un an jumate de stat împreună, într-o zi de 1 ianuarie, 2005… de prea multă dragoste sau oboseală sau năbădăi… niciodată nu vor ştii. Ea a plecat, iar el a lăsat-o să plece.

Spre norocul sau ghinionul lor.

Al Hamdulilah.

Tags: , ,

2 Comments: "Capra"

  1. Published by: ion Date: September 28, 2008

    Reply

    fotografia e facuta la revelionul din maramures, 2004. am mers atunci, in afara de capra, cu cristi si cu stanciu.

  2. Published by: Contabil Date: April 29, 2011

    Reply

    Interesant postul tau. Zilele urmatoare o sa parcurg mai multe posturi.

Send Comment