Albastru
Printre multe lucruri minunate uitate acasă se află şi un ceas deşteptător. Cum trezitul la 5 nu este la îndemâna oricui fără stimulenţi, iată-mă în postura de ghici cum mă scol mâine dimineaţă. Am un televizor în cameră; partea bună e că are timer – adică porneşte singur la ora dezirată, cea proastă e că nu am cablu, aşa că pe toate canalele este linişte. Deci: dimineaţa la ora cinci se aprinde un pătrat mare şi albastru, ne-nsoţit de niciun zgomot. Ciudat este că mă trezesc. Deja mi-e frică de crearea instinctului tip Pavlov: dacă va dori cineva să mă scoale, îmi va flutura o batistă albastră prin faţa ochilor. Credincios acestui obicei, îmi programez alaltăieri televizorul, mă culc, visez frumos, se aprinde albastrul, mă trezesc, fac gimnastică, bag un duş rece, mă frec bine cu prosopul, mai execut nişte mişcări că – nu ştiu de ce – mă simţeam cam somnoros, mă îmbrac, mă fac sexy şi gigea, deschid uşa să ies şi mă uit involuntar la ceasul de la mână: era 04:30 a.m…. programasem din greşeală obiectul necuvântător cu o oră mai devreme. Ştii senzaţia aceea când îţi vine din tot sufletul să iei la palme pe cineva? Aşa-mi venea mie să mă pleznesc cu toată dragostea. Mi-am tras un şut în cur şi m-am întins în pat până la 05:30, când era plecarea la masă. Am ştiut atunci că m-a ajuns blestemul lui Cipi: aşa-i făcusem şi noi la Feteşti, la o petrecere, după ce am aşteptat să se-mbete suficient… I-am dat toate ceasurile din casă – inclusiv cel de la televizor şi de la mobil – cu o oră înainte. Să-l fi văzut pe bravul nostru Ciprian la 5 dimineaţa în balcon, gata de plecare, minunându-se de ce nu e nimeni pe stradă, îndreptându-se spre autobuz.
*
Aici există un lucru căruia i se acordă o importanţă maximă: protecţia muncii. Peste tot, pe stradă, pe clădiri, prin WC-uri (am văzut o pancardă chiar la intrarea în Enetrtainment Club, unde se bea şi se joacă biliard) sunt afişate banner-e cu Safety First. În prima mea zi la serviciu, la fel ca în România, la orice firmă, am fost instruit pe linie de protecţia muncii: cursul de Safety. Frate, dar te instruiesc băieţii: dacă la noi îţi spun tot felul de poveşti încheiate cu „haide, bă, semnează şi tu aici”, ăştia se pare că şi-au învăţat lecţia şi merg pe nişte chestii foarte eficiente: poze. Întâi ni l-au arătat pe unul care a căzut de pe schelă, de la vreo 30 de metri, fotografiat de aproape, când încă mai răsufla (după ce i-au făcut poza l-au împuşcat, că nu vroia să se-ntoarcă şi din profil). Apoi – exemplul pozitiv – pe unul care tot aşa căzuse dar avea centură şi se bălăngănea undeva în gol, la vreo 10-20 m deasupra solului. Eu nu cred că mai trăia, dar avea centura bine fixată. Urmează, după acea, sfatul „nu vă odihniţi sub utilajele de transport”. Nu-nţelegeam de ce tocmai sfatul ăsta trebuia să-l primesc, dar apoi m-am luminat: ne-au arătat unul călcat de-o macara cu şenile. Ăsta zâmbea în momentul pozei. (după ce am intrat în şantier am înţeles treaba: muncitorii de pe-aici fiind în mare majoritate pakistanezi-indieni, adică naţii care s-au născut în somn, dorm pe unde-apucă – prin ţevi, pe sub maşini, sub barăci, în general oriunde există noţiunea de „sub”; pe unul cică l-au uitat într-un tronson de ţevi pe care le-au sudat; cum e mai ieftin un pakistanez decât să tai o sudură au făcut spălarea cu el înăuntru: dacă a avut noroc, s-a deversat în ocean, dacă nu – într-un rezervor de gaz lichefiat).
*
Altă chestie de o importanţă fenomenală este deshidratarea. Un mare afiş anunţă, peste tot, „Dacă nu ai vedea betoane, autostrăzi şi construcţii metalice, aici ESTE deşert: bea apă!”. La ei se numeşte „Heat Stress”. Am încercat pe pielea mea, şi în primele zile nu beam mai mult de 1 litru de apă. Este foarte nasol: te apucă un sentiment vecin cu depresia. Acum beau cam 3 litri de lichid pe zi şi mă simt bine. Obligatorii sunt şi ceaiul şi cafeaua: trebuie mereu să bei. La Cernavodă ar fi fost rai, să te oblige haideţi, măi, băieţi, mai ieşiţi şi voi la o cafea, un ceai, un suc…. Şi chestia – apropos de deshidratare – care m-a făcut praf este un afiş mic situat deasupra fiecărui pişoar unde-ţi arată „heat stress factor”: este vorba de culoarea pipi-ului pe care tocmai te pregăteşti să-l deversezi. Băi: legendele pe care le ştiam eu în Ro că dacă ai pişu colorat nu-ştiu-cum ai avea nu ştiu ce boală sunt nişte invenţii. Culoarea pipiului îţi dă starea de deshidratare a organismului. Când e portocaliu este obligatoriu să bei imediat apă că altfel crăpi; când ai diverse nuanţe de galben, înseamnă că organismul cere apă; abia când e alb-alb (adică transparent) eşti ok.
*
Astăzi am mers la Doha. Fiind vineri, deci zi liberă, compania ne pune la dispoziţie nişte microbuze care pleacă la 8 dimineaţa şi la 3 după-amiaza înspre capitală. Eu am plecat cu ăla de 3. Totul a decurs bine până când ne-am apropiat de Doha; la vreo 10 km de intrarea în oraş ne-a tras poliţia pe dreapta. Nu ştiam de ce. Eu credeam că e vorba de controlul legitimaţiilor: aici este foarte strict regimul intrărilor-ieşirilor din oraşul industrial; există câte o legitimaţie pentru fiecare pass în parte; eu unul mă bucur că încă pot merge la budă neînsoţit şi fără să mi se facă control corporal la ieşirea din cabină. Peste vreo 5 minute intră în microbuz un poliţist arab, cu o moacă dură, care începe să latre la şofer ceva de genul mahlabeb ahlabeb nahloan bahlamam agrabalaga, după care încheie cu un semn, ducând un deget la cap, ceva de genul „ai priceput, bă, boule?” Şoferul face semn că da, porneşte autobuzul, toată lumea se linişteşte, după care opreşte iar peste vreo doi kilometri, unde era un fel de meeting al tuturor autobuzelor ce se-ndreptau spre Doha. Acolo toţi şoferii se dăduseră jos şi discutau aprins. Ne prindem repede că şoferii sunt indieni şi nu pricep araba. Colegul meu l-a-ntrebat, de altfel, pe-al nostru, care-i motivul opririi, dar acesta i-a răspuns mitraliat mârlâbâng dârlâbâng crâtcâlâng după care a plecat la discuţia cu ceilalţi. Am aşteptat calm, pe locul meu, vreo 15 minute, după care şoferul şi-a reluat funcţia de conducător vehicul, a mers până la prima întoarcere de pe autostradă şi ne-a dus acasă, în Ras Laffan, fără nicio explicaţie.
Am aflat după aceea motivul: Doha, dintr-un oraş de 400.000 de locuitori, vinerea se face brusc de 2.000.000. Vineri fiind singura zi liberă, tot personalul platformelor industriale din ţară vine aici. Un fel de mall bucureştean în week-end. Aşa că intrarea în oraş era blocată, iar accesul autobuzelor interzis.
Am văzut, totuşi, cămile, în cele 2 ore şi jumătate petrecute pe autostradă..
*
Ziceam că mănânc în fiecare seară toate prostiile a căror denumire nu o cunosc; printre chestiile ezoterice care mă atrag, am descoperit recent nişte platouri cu brânză franţuzească veritabilă. Excelentă. Este, totuşi, una din ele, care îmi aduce pregnant aminte de extraordinarul fenomen al descălţării lui Tatiku, atunci când se întorcea din instalaţie. Oricât de repede ai mânca-o nu-ţi piere o bună bucată de vreme din gură senzaţia că tocmai ai înghiţit un ciorap dinadins nespălat. Tot de-al lui Tatiku.