Segregare
– No, sir, you go and eat there, this is the line for us…
Din prima zi, când am mers în sala de mese şi m-am aşezat la coadă, la „plimbă tava”, un coleg mai colorat m-a atenţionat cu cuvintele de mai sus. M-am uitat mai atent în jur şi – într-adevăr – în cealaltă jumătate a salle a mange se aflau decoloraţii, adică albii.
Aici suntem denumiţi oficial Seniors, adică şefii; de fapt reprezentanţii unei caste încă respectată şi temută: albii. Sigur, japonezii intră şi ei în această categorie; mai sunt şi câţiva (puţini) indieni – ingineri, foarte mândri de faptul că sunt şi ei seniori şi mănâncă aici. Restul – filipinezii şi indienii, care sunt tehnicieni, clerk sau muncitori specialişti, mănâncă dincolo de gardul care separă cele 2 părţi ale sălii de mese.
*
Am mai observat o chestie: dacă eşti alb, se consideră că eşti de cel puţin 10 ori mai inteligent decât ei; când am ajuns aici mă priveau toţi cu respect şi se aşteptau să salvez instantaneu lumea (de altfel – total atipic faţă de Europa, românii sunt extrem de respectaţi aici). Unul din şefii mei, un indian (v-am zis că am o mulţime de şefi), încântat de faptul că-l salut şi-n fiecare dimineaţă dau mâna cu el, mi-a spus, aşa, neoficial, că trebuie să profit de faptul că celorlalţi le e frică de mine şi să-i supraveghez. Ceea ce evident că nu fac. (apropos, baieţi, mi-am reluat obiceiul de la Cernavodă: în fiecare dimineaţă intru-n birou urlând Good Morning everybody şi dau mâna cu toţi, urându-le o zi minunată; la-nceput s-au speriat: atmosfera e de gheaţă acolo, din cauza japonezilor, dar după aceea s-au obişnuit şi-au început să zâmbească; pasul următor e să-i învăţ româneşte şi cum se spune bună seara sau ce face fetele).
Altă chestie atipică este atitudinea filipinezilor şi indienilor (the juniors) cu care lucrez: sunt foarte amabili şi gata să te ajute oricând. Păi îmi aduc aminte de pif-iştii din Energo: băieţi foarte deştepţi, dar 3 ani de zile le cari trusele cu aparate şi tot nu-ţi arată nimic.
*
Merg să-mi iau un DVD: există aici o bibliotecă de filme, în recreation room, de unde poţi să-mprumuţi gratis ce vrei. Acolo am regăsit acelaşi anunţ drag mie: DVDs for seniors only. Filme normale, în engleză şi franceză, dar doar pentru noi. Filipinezii şi indienii aveau un raft separat.
*
Tot în recreation room, este şi barul. Singurul loc unde se poate consuma alcool: bere, cocktail-uri etc… Pe uşă, acelaşi anunţ: doar seniori. Mă rog, nu mă deranjează chestia asta, dar venind dintr-un loc unde totul se vrea politically correct, e puţin ciudat.
Şi-apoi, dacă mă obişnuiesc aşa, voi vrea, când mă întorc acasă, ca toţi ţiganii din România să mă salute şi să se ridice în picioare când mă văd. Îmi vine să râd.
*
Toţi spun că vorbesc foarte bine engleză. Japonezii au fost primii care au remarcat. De fapt, este foarte simplu: nu-ţi trebuie nicio mare cunoaştere a limbii lui Beckham. M-am forţat să-mi restrâng cunoştinţele şi vocabularul la vreo 100 de cuvinte, şi mă exprim rar şi răspicat. Toată lumea e fericită, şi convinsă că vorbesc excepţional engleză.
S-a dus naibii toată cultura mea anglo-saxonă şi vocabularul acumulat în ani de zile: nu-mi foloseşte la nimic.
*
Între baraca mea şi ocean e o distanţă de 500 m. Ca să ajung acolo, trebuie să parcurg 40 km. Ne despart două garduri de sârmă ghimpată: unul al camp-ului şi altul al „oraşului” Ras Laffan. E nevoie de o maşină, cu care să ieşi oficial pe poarta de securitate a zonei indistrualizate, apoi să o iei pe nu ştiu ce autostradă, şi apoi s-ajungi la ocean.
Tot segregare.
*
[21 Dec 2007, Ras Laffan]