Ora de japoneza
[Ziua 4]
Acum vreun an mi-am cumparat – nu stiu ce mi-a venit – un « invatati singuri japoneza ». Cât mă bucur că l-am lasat acasă! Şeful meu (Kaida) este japonez, adjunctul lui la fel (Emori), iar jumatate din restul echipei sunt tot japonezi. In schimb mi-am luat cu mine manualul de franceza, că – deh! – lucrez la o firmă franţuzească (jumătatea joint-venture-ului care face rafinăria asta) : n-am niciun urmaş de-al lui Platini la mine, la Electric. Voi vorbi, aşadar, cu japonezii în franceza, iar cu indienii în filipineză.
De la tătăroiaca mea de pe vremuri am învăţat o chestie lăudabilă : după ce faci treaba mare, e bine să te speli la fund. Tot ea mi-a spus că obiceiul vine de la arabi si ca ăştia-s cei care ne-au civilizat pe noi din punct de vedere igienic. Pe vremea aia nu o credeam; dar aici, când am intrat pentru prima dată într-un wc public, chiar pe aeroport, am observat că fiecare bideu e dotat cu un duşuleţ pentru a te curăţi la – respectiv – cur. Ceea ce procedez şi eu, cu tot entuziasmul.
Citeam pe vremuri ca japonezii, printre alte tradiţii, o au şi pe aceea a vorbitului din abdomen. Cel care nu vorbeste de acolo, din fundul burtii, este considerat a fi nesincer şi – deci – nedemn de respect. Acest Emori San, adjunctul lui Kaida şi şeful meu, care daca te uiti la el seamana cu un samurai veritabil, când vorbeşte zici că au pornit Diesel-urile din curte. Nimeni dintre ei nu ţipă, nimeni nu ridică tonul, dar când se uita la tine şi-ţi spune un « hmmm… » din fundul intestinului gros, mi se face brusc – foarte brusc – dor de « bă nene, fii amabil, că ne rarim », Piţigoi, urlete, scandal, şantier, chestii normale adică.
Aştia muncesc aici tot timpul. Nici nu ajunsesem bine şi tata Emori mi-a ordonat – cu Dieselurile de rigoare – să-mi fac program de activitate, iar la sfarsitul zilei să raportez ce-am făcut. Eu habar n-aveam nici cum se bea apa pe-aici, aşa că m aplicat tactica românească: m-am dus la şeful mare si am intrebat ce-i de făcut. Cei doi au avut apoi o discutie – in japoneza – foarte aprinsa, in timpul caruia se uitau fix la mine. Pana la urma au ajuns la un armistitiu, asa ca unul dintre ei trebuie sa se recunoasca invins şi să-şi facă Sepuku. Probabil că eu.
Altfel e bine. Am inceput sa ma obisnuiesc cu trezitul la 5 dimineata ; dupa cum mă cunosc in curand o sa-nceapă sa-mi placa. Mănânc doar preparatele a caror denumire – in japoneza, evident – nu o cunosc deloc, pentru că-mi plac surprizele. Sunt curios când am sa elimin primul şarpe viu pe care l-am inghiţit, accidental, din supă.
[4 decembrie 2007, ras laffan, qatar]