Jean intră în birou la producţie, să le zică băieţilor o poantă. Inăuntru – Cezar şi Alin, amândoi preocupaţi şi gravi, nevoie mare. Alin vorbea la telefon : « … când a căzut ? acu, de dimineaţă ? … păi şi schela noastră avea placuţa pusă ? … dă-l mă-n mă-sa pe ăla, poa să şi crape…noi aveam plăcuţa montată ? » Alin închide telefonul şi se uită la cei doi:
– Bă, a cazut unu de la cota 117 la 107.
– De-al nostru ? întreabă Jean.
– Nu, de la mecanici.
– Şi, a crăpat?
– Dă-l dracu’, nu ştiu… problema e că a cazut pe schela noastra.
Cezar devine alarmat :
– Aoleo ! dupa aia işi da seama că nu ştie de ce « aoleo », dar sigur e grav, aşa că întreabă : păi şi ce daca a căzut pe schela noastră?
Alin, căruia-i place să dea explicaţii cum îi place să ţină post miercurea, îi aruncă:
– Păi nu ştim dac-avea plăcuţă.
– Cine ?
– Schela, cum « cine » ?!?
– Ce plăcuţă ?
– De-aia, avertizoare. Cu « SCHELĂ ÎN REPAUS ».
Jean, mai umanist, insistă:
– Băi, lasă-mă! şi ăla a păţit ceva ?
– Nu ştiu, măi… stai să aflu de schelă.
Cei doi (Cezar si Alin) se pun pe dat telefoane in sens trigonometric, superalertaţi : daca schela n-avea placuţa, ce ne facem ?
Jean îi lasă-n pace şi pleacă în treaba lui. După-amiază revine. Acelaşi birou, aceiaşi doi – mult mai relaxati; apare şi nea Titus, responsabilul cu protecţia muncii.
Jean e curios :
– Eh, cum mai e cu schela ? Ce s-a întâmplat cu paraşutistu ?
Nea Titus, vizibil distrat de subiect, răspunde:
– A fugit ăla, domle ! A picat de la 117, a aterizat pe schela noastra de la 107, şi-a rupt o mâna şi-a fugit ! Il cauta şi-acuma aştia să facă ancheta !
– Şi plăcuţa ?
– Ce plăcuţă?
– Schela, zic, avea plăcuţa avertizoare ?
– Aaaa! Schela avea placuţa, sigur ca da ! Noi am ieşit din calcul. Suntem nevinovaţi.
Şi, în drum spre ieşire:
– Dar ne-a-ndoit ăla schela-n cădere !
[Cernavoda, 11 Oct 2006]