Santier

  • Urmareste si vrajile de pe...

Traffic [ne luam masina]

Data: March 26, 2010 Autor: vrajitoarea Almanahe: Santier 0


- Îl văzuşi pe Tatiku? Trecu pe lângă noi.

Jean şi Cristi se întorceau din oraş, cu maşina. Jean întreabă:

- Păi? De unde ştii că fu el? Îl văzuşi? Că eu nu văzui decât o Skoda Octavia bleumarin.

- Păi tocmai, că nu-l văzui, deci el era: nu ştii că ăsta aşa conduce, ascuns sub bord, de zici că-i maşina goală?

*

Primul care şi-a luat maşină a fost Popescu. Nu avea carnet; dar şi-a dat seama că stă de câţiva ani pe şantier şi n-a pus nici un ban deoparte. Aşa că a hotărât să plătească o rată la „ceva de valoare”, orice, numai să nu mai cheltuiască atâta… Sigur, nu era cea mai profitabilă investiţie, dar măcar se putea lăuda că are maşină.

Timp de un an şi jumătate, vestitul Logan roşu (Logout, cum îi spuneau băieţii) a fost condus de aproape toată lumea din firmă. „Făcut poştă”, cum s-ar spune, dar în folosul tuturor: Popescu era fericit că-l transportă şi pe el cineva cu maşina „lui”, iar şoferul de ocazie era bucuros că, după ce-l ducea pe proprietar la destinaţie, îi rămânea autovehicolul, la discreţie.

Interesant era când trebuia să plece acasă, la Brăila. De obicei, şoferul lui era Cătălin, pe care-l căra oriunde avea treabă: acasă, în Cernavoda, la Brăila, în vacanţe la mare sau la munte. Avea un obicei fix: îşi lua o bere, se aşeza în dreapta şoferului, dădea muzica la maxim (că doar nu avea numai maşină, ci şi casetofon, deh..) şi-ncepea să bată sarabanda pe bord, foarte fericit. Şi mai făcea ceva: când se plictisea, dădea indicaţii şoferului. Evident, proaste. De câteva ori era să-i pună maşina-n cap Cătălin şi să-l lase acolo:

- Băi, Jeane, mă-ntorceam cu Popescu de la mare… Ştii tu scurtăturile  alea ciudate, dintre Eforie şi Medgidia, de nu e nici dracu pe-acolo? Ei bine, eram la o intersecţie, în mijlocul câmpului, când începe Popescu să urle la mine: „ia-o pe-acolo!!! Ia-o pe-acolo, dacă-ţi zic eu, n-auzi?!??” Încerc eu să-i explic că nu e bun drumul ăla, că cine ştie unde ne duce.. el nimic! Că cică e maşina lui (auzi argument la el) şi că s-o luăm pe-acolo… Bine, Popescule, zic eu, pe-acolo o luăm… Bine-nţeles că ne-am rătăcit; nu mai aveam nici benzină, nu era nimeni pe drum să ne îndrume… Am ajuns la un moment dat pe malul Canalului, am văzut nu ştiu ce Monument făcut de Ceauşescu, de n-a auzit nimeni… interesant, ce să mai… mi-era o frică de mă căcam pe mine: dacă se termina benzina, cu elicopterul ne luau de-acolo… Uite-aşa înveţi geografie cu Popescu… Şi culmea ştii care e?!? M-am dat jos la un moment dat, să fumez două ţigări, că nu mai puteam de nervi… Şi Popescu –auzi la el – ştii ce-mi zice? Că „păi tu eşti de vină, că tu eşti şofer: de ce m-ai ascultat pe mine, în loc s-o iei ăe unde ştiai?”. Am vrut să-l bat atunci, pe bune…

A doua „victimă” a fost Ţuţu – Carcalete, care avea dezavantajul „subordonării”: era inginerul lui Popescu, la AMC… Ce dacă el era din Craiova? Vrei, nu vrei, Ţuţule, mergi week-end de week-end acasă, cu Popescu. În fond, e frumos la Brăila.

Un an şi jumătate a stat omul nostru cu Logout fără carnet. Dar şi după ce a intrat în posesia lui, tot nu era bine: şi-a dat seama că nu-i place să conducă…

-       Ţuţu, treci să mă iei şi pe mine? (Ţuţu e cam toată lumea din firmă, apelativ dat de Jean şi suportat tot de el)

Jean se freacă la ochi, se scoală-n capul oaselor, cască, se uită la ceas: e 7 fără un sfert, dimineaţa. La telefon: Popescu, şeful de la AMC. Îl întreabă, deşi ştie răspunsul dinainte:

-       Păi n-ai, măi, maşină?

-       Am, Ţuţu, dar ştii că nu-mi place să conduc. Hai, treci şi pe la mine … Te-aştept în faţa blocului. În cât timp ajungi?

*

Al doilea împroprietărit mobil a fost Floakă. Total neinteresant, de altfel, ca subiect de bârfă, pentru că în clipa în care s-a hotărât să-şi ia maşină  a dat şi examenul de carnet. Aşa că băieţii s-au trezit cu el într-o zi că vine de la Craiova cu amândouă obiectele: un Espero verde, gata înmatriculat cu numele lui adevărat („de ce nu ţi-ai pus, bă, DJ-01-FLK?… ete de-aia, na, că-s om serios”) şi un plastic portocaliu conţinând moaca lui penală, eliberat de Poliţia Circulaţie. Doar colegii i-au făcut cadou, de ziua lui, un carnet plastifiat, fals, pe care scria „Permis de conducere Macarale şi Poduri rulante”, cu menţiunea „inapt la sol”. Şi, evident, o macara de jucărie, de care era foarte mândru, că avea telecomandă…

*

A urmat Cezar. Orgolios cum e, nu putea rămâne mai prejos de colegul lui de pe malul Dunării, Popescu. Între cei doi există o permanentă dispută geografică şi culturală:

-  Şi zi aşa, Popescule, voi ăştia din Brăila sunteţi Munteni, nu?

- Băi, Cezare, Moldova începe de la Galaţi… Brăila e considerat a fi din Muntenia…

- Ohoho… mă scuzaţi, domnu’ Muntean… uitaţi că voi, răgăţenii din Brăila, vă mâncaţi de sub unghie şi veniţi la noi, la „moldoveni”, în Galaţi să munciţi şi să faceţi cumpărăturile…  Băăă, voi nici Selgros n-aveţi!

- Ei, da, ce să spun… dar nu mai ţii minte, pe vremea lui Ceauşescu, când veneaţi la Brăila să vă luaţi mâncare, că-n Galaţi mureaţi de foame…

Aşa că Cezar a dat lovitura: şi-a luat un Citroen C4, nou-nouţ…. să moară „răgăţenii” de invidie. Sigur, nici el nu avea carnet: două luni i-au condus maşina alţii, dar măcar nu i-a luat un an jumate, ca lui Popescu…

*

Uraganul vine de la Navarrone şi catastrofa de la Tatiku. Ca de obicei, cel mai „dinamită” dintre toţi s-a dovedit a fi tot micro-olteanul nostru. Şi-a luat o Skoda mare cât casa poporului, din care el ocupa cam volumul unui piston, cu o grămadă de cai putere sub capotă; dar primul lui gând după ce a venit cu ea pe şantier a fost:

-       Băi, dar şi când îmi iau un Audi RS, atunci să vezi!

Tatiku nu vede bine, asta se ştie; din acest motiv, ca să evite situaţiile când ar putea observa ceva din trafic, şi-a reglat scaunul pe poziţia cea mai joasă, cu spătarul dat pe spate: în acest fel poate să fie foarte atent la ciorile de pe reactor, la traficului aerian din zona Kogălniceanu sau să ştie foarte exact care este poziţia planetelor pe cer, noaptea.

Tatiku nu conduce – el merge cu maşina. Maşina e a lui, el se află în ea, pericole nu există, pentru că nu le vede. La prima venire Feteşti – Cernavoda şi-a invitat frumos colegii să-l însoţească, să le prezinte achiziţia. Băieţii au acceptat, bucuroşi să scape de coşmarul care-i ducea de obicei la şantier în fiecare dimineaţă…

Primul care a „debarcat” din maşină a fost Alin. Uşor ameţit, a venit glonţ în birou la Jean:

-       Bă, ăsta-i nebun. În viaţa mea nu mă mai urc în maşină cu el, să mor io!

-       Păi? râde Jean.

-       Păi dacă nu strigam noi la el, intra în vreo două autobuze… plus că sub 140 nu ştie să meargă…

Cezar e mai reţinut. Şi-a scuipat în sân şi a jurat că există un Dumnezeu în toate – altfel nu ajungeau sănătoşi la serviciu. Dar el măcar s-a ţinut de cuvânt: nu a mai călcat în Skoda, cu Tatiku la volan, o bună perioadă de timp.

Jean nu-l iartă, însă, când stă în dreapta:

-       Bă! Te pleznesc de nu te vezi! Cum poţi să conduci în halul ăsta?

-       Păi ce făcui?

-       Păi tu nu vezi că eşti pe contrasens, băi, tănănăule? Îl băgaşi pe ăla-n şanţ, săracu…

Undeva , în spate, oprit pe dreapta, un „bucureştean” oripilat făcea semne disperate înspre maşina lui Tatiku, în timp ce acesta îşi continua drumul, tot pe contrasens:

-       Lasă, băi, Jeane… Puţină adrenalină nu le strică: ce vrei, să adoarmă la volan? Eu încurajez vigilenţa, tu nu-ţi dai seama? L-am făcut mai atent pe ăla…

-       Poate-ţi încurajez două vigilenţe după ceafă… cu mine-n maşină nu te ţii de prostii de-astea..

-       Dă-l bă-n mă-sa de bucureştean…

Tatiku are două probleme la volan (restul sunt problemele celorlalţi, care trebuie să-l suporte): bucureştenii şi Logan-urile. Cu bucureştenii e indecisă treaba că „acum, bă, Jeane, e nasol: toată lumea are număr de leasing, de Bucureşti… nu-i mai recunoşti p-ăia adevăraţi”, însă cu Logan-urile… să ne scuzaţi…

Toată problema a-nceput de la un drum Craiova – Cernavodă, când un deştept cu un Logan l-a pocnit în spate… să te ţii înjurături… De-atunci nu le mai suportă: fie furtună, vânt, ploi, camioane pe contrasens – zici că-i turbat dacă are vreun Logan în faţă: trebuie neapărat depăşit.

Sau:

-       De ce făcuşi, mă, cu farurile? Nu era nici un radar…

-       Păi ăla era Logan… lasă-l, bă să meargă regulamentar… ce dacă nu e radar?

Dacă sunteţi posesorul unui autoturism marca mai sus-menţionată şi sunteţi semnalizat „dublu-click” de o Skoda Octavia bleumarin, aparent fără şofer, vedeţi-vă liniştit de drum: nu e nici un radar. Este Tatiku, foarte supărat pe Dumneavoastră.

*

Prima maşină a lui Costi a fost un Peugeot 309, producţie 1991, cumpărat de la Jean, care avea de plătit nişte datorii şi-a trebuit să-l vândă.

Pe Costi nu-l vezi niciodată nervos. Decât la fotbal, dar nu se pune: toţi băieţii se comportă acolo ca nişte puţoi de 5 ani ieşiţi în curtea blocului să facă gălăgie. Nefiind nervos, a aşteptat docil până ce Ancuţa, nevastă-sa, şi-a luat carnet. A urmat apoi perioada de „cantonament”, în care singurele vorbe ce le scotea erau „Ancuţa, tu vrei s-ajungem mâine”, privind cu un singur ochi la acul vitezometrului… după care adormea la loc, liniştit. Dar ştia el de ce aşteptase cu atâta răbdare momentul în care Ancuţa să poată prelua fără probleme controlul volanului: păi cine mergea acum liniştit la o bere, cu băieţii, în Cernavoda sau în altă parte, fără să-i pese? „Am şofer, băi, am şofer…”

Dar problema lui Costi şi a Ancuţei nu este nici maşina, nici condusul ei, ci are altă natură. Şi un nume: Dorel.

Când se merge la Craiova, oltenii se cuplează între ei „care mergi, bă, week-endul ăsta acasă, că m-aş lipi şi io”. Iar Dorel este „cuplajul” lor. Cât de cârcotaş este la serviciu, la fel şi-n maşină: mai rău ca o muiere. Stă acolo, pe bancheta din spate şi comentează. Ba-n plus e şi fatalist. Dacă-i pui o basma în cap şi-l trimiţi la biserică, ar putea să se facă bocitoare profesionistă.

Întâmplarea face ca la întoarcerea dintr-un week-end prelungit, în timp ce rulau liniştiţi spre Cernavoda, să primească un telefon de la Popescu, şeful lui, care-l ia la beştelit cu o lucrare la nişte pompe, unde nişte băieţi de-ai lui încurcaseră aparatele-ntre ele, şi le conexaseră greşit:

-       Băi, parcă-s blestemat: plecai şi io o singură dată mai devreme, le lăsai scris, le lăsai schema… şi ăştia legară LS-urile invers! Nu, sunt blestemat sigur…

Ancuţa şi Costi mai întâi râd, apoi îl lasă-n pace, să-şi rumege liniştit nerealizările muncitorilor. Pe la Piteşti, înainte de autostradă, o manevră bruscă a unuia c-un Renault din faţă, Constantin dă-n frâne, maşina patinează spre dreapta, TIR-ul din spate forţează ABS-urile şi se propteşte la 3 milimetri de Peugeot-ul oltenilor, şi – evident – de moaca îngheţată de spaimă a lui Dorel, înfipt electrizat cu capul în lunetă:

-       Băi, aşa ceva nu se poate! Eu v-am zis că-s blestemat… Ce să mai… Sunt blestemat sigur… Nu mai ajung la Feteşti astăzi… vă zic io!

Cum chestia cu „ne-ajunsul la Feteşti” îi cam implica şi pe ceilalţi doi participanţi la drum, Ancuţa se repezi-n el:

-       Dorele, taci din gură, că ne certăm.

O perioadă, Dorel tace mâlc, autoflagelându-se doar în gând. Asta până la următorul eveniment rutier, când un copil de-ăsta tembel sare-n faţa maşinii. Constantin dă iar în frâne, copilul scapă, Peugeot-ul derapează iar Dorel se porneşte din nou:

- Gata! Sunt un om blestemat, ce mai… întâi Popescu, cu telefonul ăla – în viaţa mea n-am păţit aşa o ruşine, apoi TIR-ul de era să ne facă praf, acum asta… pe mine m-a blestemat cineva: vă spun eu sigur că nu ajung teafăr la Feteşti.

De data asta, Ancuţa se propteşte cu privirea-n el şi-i aruncă:

-       Dorele, dacă mai scoţi o vorbă, te dai jos din maşină şi chiar nu mai ajungi în seara asta la Feteşti! Îţi spun eu şi mai sigur!

*

Dorel şi-a luat şi el, târziu de tot, maşină. O lună de zile înainte, însă, i-a-nebunit pe toţi din firmă cu ce model să-şi ia el. Fiecare avea câte o chichiţă. Dar sigur-sigur urma să fie pe motorină, că deh:

-       Băi, Jeane, e mai simplu cu motorina, ştii: se găseşte peste tot, costă mai puţin… îmi fac şi eu plinul, mai fac un drum, ies mai ieftin… Nu ştii, repet: nu ştii ce-o să fie mâine. Ne-or da ăştia pe alte şantiere, nu ne-or da… e bine să pui rău-n faţă.

Alteori era visător:

-       Când ajung cu maşina la mine-acasă, la Şopârliţa, păi tu-ţi dai seama, Jeane? Că e eveniment: acolo dacă-s 2, hai să zic 3 maşini în tot satul. Bag maşina-n curte, strâng tot neamu’ şi-apoi zic: tată, ia adu vadra aia de vin! Şi-acolo, pe loc, cu găleata de vin pe maşină, îi fac botezul!

După vreo lună nu se hotărâse încă. Treburile păreau şi mai încâlcite acuma, că aflase atâtea amănunte despre ce trebuie să aibă şi să facă o maşină. Un singur lucru era clar: trebuia să aibă aer condiţionat. Era dovada clară a prosperităţii şi realizării profesionale. Un an încununat de succes:

- Băi, la cât am muncit p-acilea, măcar aer condiţionat să am în maşină!

Şi-a luat până la urmă o supernova verde, de la un coleg de la beneficiar.

Cu muzică.

Cu aer condiţionat.

Şi pe benzină.

*

-       Există, cu siguranţă, un Regulament de Circulaţie scos special pentru zona Oltenia, nu? se miră cu voce tare Jean, dându-se jos din maşina lui Cristi, şi admirând poziţia impecabilă de parcare a vehicolului, care stătea de-a curmezişul străzii. Sincer, nu credeam că o maşină atât de mică poate bloca un drum atât de lat.

-       Ce-are, mă? fu curios Cristi.

-       Păi uită-te, băi, şi tu: ai 20 de centimetri la roata din faţă şi juma’ de metru la aia din spate, distanţa faţă de bordură.

-       Lasă, mă, n-are-a face… Dă-i în mă-sa de cernavodeni… să-nveţe să circule, şi dup-aia parchez şi io calumea.

-       Băi, dar şi tu şi Tatiku aveţi aceeaşi boală: vă doare-n cur că mai există şi alte maşini pe lumea asta. P-ăla-l înţeleg, că-i ameţit şi habar n-are nici de existenţa lui; în plus, nu vede… Dar tu?

Jean, sesizând insensibilitatea lui Cristi, nu se lasă:

-       Auzi, mă… la voi, la Craiova, după ce vă dă carnetul de conducere, vi se asigură şi un lot, o parcelă pentru parcare, nu?

*

Cristi are boală pe tot ce înseamnă Cernavoda: de la locuitori, primar, popă şi până la cei care conduc maşinile. El nu este nici rasist şi nici xenofob; din acest motiv nu face nici o discriminare  în ceea ce priveşte aprecierea celor care se întâmplă să se afle în trafic odată cu el: sunt cu toţii nişte dobitoci. Fără excepţie.

-       Uite şi pe boul ăla!

-       Da, zice calm Jean, te rog să-l scuzi că se află şi el în trafic odată cu tine, pe şoseaua care – se ştie – se află în proprietatea ta…

Cristi râde, în timp ce depăşeşte pe contrasens, traversând şi linia dublă continuă; Jean îşi urmează firul logic al monologului:

- Eu chiar nu înţeleg de ce nu au inventat ăştia nişte semafoare speciale pentru olteni: între anumite ore, să fiţi numai voi pe drumurile publice. Sau să fi pus afişe cu „Atenţie: Olteni! Circulaţia interzisă între orele 7.30-9.30 şi 17.30 – 19.00”… sau, în general „circulaţia interzisă”…

*

Ultimii care şi-au luat maşini noi au fost Jean şi cu Cristi. Cristi a ştiut de la bun-început ce maşină vrea să-şi ia.

-       … îmi iau maşină nemţească, băi… Skoda Oktavia…

-       E cehească.

-       Lasă, bă, că ştiu eu… e nemţească, tu n-auzi?

A stat liniştit o lună, ascuns în biroul lui, şi-a făcut toate calculele, a analizat toate ofertele, apoi a mers la Constanţa şi a semnat contractul. La-nceput de Ianuarie, a intrat în posesie: argintiu-metalizată, toate dotările posibile, benzină… „nu-mi iau eu, băi, pe motorină”… jenţi metalice… Skoda Oktavia Elegance.

Cu Jean a fost problemă. După ce s-a sucit vreo 2 luni de zile cu „îmi iau maşină… sigur îmi iau…”, de ziua lui, pe 1 Februarie s-a hotărât: ca să nu mai amâne evenimentul, şi-a trimis maşina de servici la Oneşti, lui Alin, care-avea o lucrare p-acolo.

-       Lasă, că el are mai multă nevoie de ea decât mine…

Dar motivul era altul: ştia că dacă nu-şi forţează singur mâna, în veci nu mai cumpără una nouă.

Problema cu lipsa maşinii fiind rezolvată, urma episodul 2: posesia.

La un moment dat, toată lumea se plictisise de noua boală a lui Jean. Într-un interval de maxim 3 zile, toţi prietenii lui primeau un mail sau un telefon în care erau anunţaţi că-şi ia sigur modelul cutare. Absolut sigur! Skoda, Volkswagen, Suzuki, Toyota, Renault… La un moment dat, se hotărâse pe Logan, dar Tatiku s-a jurat că-l reneagă dacă-l prinde…

Cezar a fost singurul care presimţea adevărul:

-       Băi băieţi, ascultaţi-mă pe mine: Jean nu-şi ia nici de-aia nici de-ailaltă… Dacă nu ne trezim noi într-o dimineaţă cu cine ştie ce model dement, să nu-mi ziceţi mie Cezar.

Şi-aşa a fost: s-a sculat într-o dimineaţă Jean cu pata pusă, a intrat pe site, l-a văzut, a sunat la reprezentanţă „da, avem una singură, pe stoc, cea din fotografie…” , a plecat la Bucureşti şi-n două zile a apărut la şantier cu un Peugeot 207 nou-nouţ, strălucitor şi … portocaliu.

*

Jean şi Cristi se-ntorc într-o seară de la mare. Sunt cu Peugeot-ul portocaliu, „OZN”-ul lui Jean. Cristi, în dreapta, se tot joacă cu geamul electric:

-       Ia uite, băă… îmi prinse degetul! şi-şi retrage speriat arătătorul, gesticulând demonstrativ către Jean. Apoi continuă „verificările”, băgând şi scoţând alternativ degetul pe fereastră, în timp ce o deschidea şi o închidea.

Apoi dădu verdictul tehnic:

-       Păi, băi… a mea are protecţie: dacă pun degetul, nu mai pot ridica geamul; se blochează automat.

-       Exact aceasta este şi diferenţa esenţială între nemţi şi francezi, continuă doct Jean. Francezii nu s-au gândit niciodată că cineva – unul de-al lor, în speţă – şi-ar putea prinde degetul în geam în timp ce-l ridică… Dar nemţii s-au gândit: probabil ştiu ei de ce…

Cristi râde şi nu mai comentează, lăsând geamul în pace. Ajunşi la Cernavoda, în faţa blocului, Cristi se dă jos din maşină şi-i aruncă lui Jean:

-       Degeaba. Nu-mi plăcu cum condusăşi.

-       Păi?

-       Păi nu-mi plăcu şi gata. Nu corespunzi în seara asta.

Jean se enervează:

-       Bă, tu nici în dreapta nu ştii să stai, da’ faci comentarii…

pe soseaua fetesti-cernavoda, cipi si galu

Send Comment